Daniel 2
2
Visul lui Nebucadențar
1Când Nebucadențar făcea
Doi ani de când împărățea,
Un vis anume, a avut.
Visul acela a făcut
Să-i fie duhul tulburat,
Iar somnul i l-a alungat.
2Atuncea, el a poruncit
Să-i cheme-n față-i – negreșit –
Pe cei care sunt vrăjitori,
Sau sunt în stele cititori,
Pe toți cei care se vădeau
Cum că descântece făceau
Și-a mai chemat, pe lângă ei,
Pe o mulțime de Haldei,
Voind să afle de îndat’,
Ce-nseamnă ceea ce-a visat.
Așa precum a poruncit,
‘Naintea lui, toți au venit.
3După ce toți s-au adunat,
În acest fel a cuvântat:
„Un vis anume, am avut.
Visul acela a făcut
Să-mi fie duhul tulburat,
Iar somnul mi l-a alungat.
Voiesc – acum – să-mi deslușiți
Visul și să mi-l tălmăciți!”
4Haldeii, cum îl auziră,
În aramaică-i vorbiră:
„Trăiască-al nostru împărat,
Pe veșnicie! Ce-ai visat,
Robilor tăi tu să le spui
Și-ndată, tâlcul visului,
Ei au să ți-l destăinuiască,
Pentru că pot să-l deslușească!”
5Atuncea, împăratul lor,
Astfel le-a zis Haldeilor:
„Să știți că mi-a scăpat din minte,
Când v-am vorbit mai înainte,
Un lucru important. Voiesc –
Acum – să vi-l împărtășesc.
Iată-l: dacă nu o să fiți
În stare, visul, să mi-l știți
Și dacă nu veți putea voi
Ca să mi-l tâlcuiți apoi,
Vă voi preface în bucăți
Și-am să dărâm, de prin cetăți,
Casele voastre, ca să fie
Doar un morman de murdărie.
6Dar dacă, însă, o să fiți
În stare, visul, să mi-l știți
Și dacă veți putea ca voi
Să mi-l și tâlcuiți apoi,
Cu daruri mari vă răsplătesc,
Cu cinste vă învrednicesc.
Să-mi spuneți dar, ce am visat
Și-apoi să-mi spuneți ce-a-nsemnat!”
7Ei au răspuns, a doua oară:
„Vrem ca-mpăratul – bunăoară –
Să spună ce vis a avut
Și îi vom face cunoscut,
Îndată, tâlcul cel pe care
Visul ce l-a visat îl are!”
8Dar împăratu-a cuvântat:
„Acuma văd – cu-adevărat –
Precum că voi vă străduiți,
Vreme ca să mai dobândiți,
Căci ați văzut de mai ‘nainte,
Ce lucru mi-a scăpat din minte.
9Aflați că dacă – de îndat’ –
Nu îmi veți spune ce-am visat,
Aceeași soartă aveți-apoi,
Pentru că bine văd că voi,
Să vă-nțelegeți doar voiți,
Și-n urmă-n fața mea veniți
Doar cu minciuni, ca să puteți
Câștiga timp și să vedeți
Cu ochii voștri fiecare,
Cum e a vremilor schimbare.
De-aceea, vreau ca imediat
Să-mi spuneți voi, ce am visat,
Pentru că dacă o să-l știți,
Visul, puteți să-l tălmăciți!”
10Haldei-atunci răspuns au dat
Și ziseră către-mpărat:
„Oameni, precum voiești, nu sânt
Pe fața-ntregului pământ.
Nu este nimeni priceput
Să-ți spună ceea ce-ai cerut.
De-aceea, nici un împărat –
Oricât a fost de înălțat
Și-oricât de mare s-a făcut –
Așa ceva nu a cerut,
De la cei cari sunt vrăjitori
Sau sunt în stele cititori,
Cum n-a cerut nici de la cei
Care se dovedeau Haldei!
11Lucrul cerut de tine-i greu.
Să știi dar că numai un zeu
Poate să facă ce-ai cerut
Și, precum bine e știut,
Nu printre muritori sunt ei,
Iar muritorii nu sunt zei!”
12Când împăratu-a auzit
Cuvintele ce le-au rostit,
De-ndată el s-a mâniat
Iar slugilor, porunci, le-a dat,
Să-i piardă pe-nțelepții lui
Din țara Babilonului.
13Când hotărârea a fost dată,
S-a și trecut apoi, de-ndată,
Grabnic, la împlinirea ei,
De a-i ucide pe toți cei
Cari înțelepți se dovedeau.
Slujbașii tocmai căutau
Pe Daniel și pe cei care,
Tovarăși, Daniel îi are,
Ca să îi piardă, negreșit.
14Dar Daniel a glăsuit,
Cu minte și cu judecată,
Când căpetenia-nsărcinată
Cu prinderea-nțelepților
Și-apoi cu omorârea lor,
În a lui față a venit,
Ca să îl piardă, negreșit.
Acel care a căpătat
Porunca de la împărat
Să îi omoare, se numea
Drept Arioc și se vădea
A fi mai marele pe care
Ceata străjerilor îl are.
15La Arioc, cel ce-i aflat
Drept căpitan la împărat,
A mers, în urmă, Daniel
Și i-a vorbit în acest fel:
„De ce, al nostru împărat,
Așa porunci aspre, a dat?”
Iar Arioc i-a și făcut,
Totul, apoi, de cunoscut.
16Când Daniel a auzit
Ceea ce i s-a povestit,
S-a dus degrabă la palat,
Ca să îl roage pe-mpărat,
Să îi dea timp, să-l păsuiască
Și visul să i-l tâlcuiască.
17Apoi, acasă merse el
Și a vorbit cu Mișael,
Precum și cu Hanania
Și-asemeni cu Azaria.
El le-a istorisit, îndat’,
Toate pe câte le-a aflat
18Cerându-le la fiecare,
Ca să Îl roage de-ndurare,
Pe Dumnezeul cerului,
Ca taina împăratului
Să le-o descoperă și-astfel,
Să nu piară nici Daniel
Și nici cei care-l însoțeau
Și cari tovarăși îi erau,
Odată cu-nțelepții care
Cetatea Babilon îi are.
19După aceea – negreșit –
Taina i s-a descoperit,
Lui Daniel, care-a avut
O viziune și-a văzut
Tot ceea ce s-a arătat
În vis, marelui împărat.
Vedenia ce o zărise,
În timpul nopții o primise.
Atunci L-a binecuvântat
Pe Domnul Cel adevărat,
Pe Dumnezeul cerului,
Precum și al pământului.
20Tocmai de-aceea, Daniel
A glăsuit în acest fel:
„Vreau, binecuvântat, mereu,
Să fie al lui Dumnezeu
Sfânt Nume! Vreau, pe veșnicie,
El binecuvântat să fie!
A Lui este puterea toată
Și-nțelepciunea, totodată.
21El schimbă vremi și-asemenea
Și-mprejurări, după cum vrea.
El îi răstoarnă pe-mpărați,
Căci tot de El sunt ridicați.
El este-Acela care pune,
În înțelepți, înțelepciune.
Cei pricepuți, și ei – la fel –
Pricepere au de la El!
22Tot ceea ce este ascuns,
Ce e adânc, de nepătruns,
Și tot ceea ce este greu,
Doar El descoperă, mereu.
El poate, astfel, a pătrunde
Ceea ce-n beznă se ascunde.
Are-o-nțelegere deplină,
Căci locuiește în lumină.
23El este Dumnezeul lor,
Adică al părinților
Pe care îi avusem eu.
Pe El, eu Îl slujesc, mereu.
Pe El, îl laud ne-ncetat!
Înțelepciune, El mi-a dat
Și mi-a făcut de cunoscut
Lucrul pe care l-am cerut.
El ne-a descoperit de-ndat’,
Taina avută de-mpărat!”
24După aceea, Daniel,
Lui Arioc, îi zise-astfel:
„Nu-i pierde pe-nțelepți-aflați
În Babilon! Să îi cruțați!
Du-mă degrabă, la-mpărat
Să-i tâlcuiesc ce a visat!”
Căci Arioc era cel care
Primit-a ordin să-i omoare
Pe înțelepții adunați,
Cari sunt în Babilon aflați.
25Când Arioc l-a auzit
Pe Daniel cum a vorbit,
În mare grabă l-a luat
Și-apoi s-a dus la împărat.
Se-nfățișă în fața lui
Și-i zise împăratului:
„Află-mpărate că, la noi,
Chiar printre prinșii de război
Care din Iuda au venit,
Un om anume am găsit,
În stare să îți deslușească
Visul și să ți-l tâlcuiască!”
26Atuncea, Nebucadențar,
Lui Daniel, zis Beltșațar,
Îi spuse: „Crezi că izbutești,
Visul ca să mi-l tâlcuiești?
Poți să îmi spui tu, ce-am visat,
Precum și ce a însemnat
Visul pe care l-am avut?
Poți face dar, ce ți-am cerut?”
27În urmă, Daniel a zis:
„În ce privește al tău vis –
Ceea ce ceri tu, împărate –
E-o taină pe care n-o poate
Pătrunde cel cei vrăjitor
Sau e în stele cititor,
Căci înțelepții, ce îi are
Măria-ta, nu sunt în stare
Să o pătrundă. E prea greu.
28Dar e în cer un Dumnezeu,
La care nu-i nimic ascuns
Și nu-i nimic de nepătruns.
El îți va face cunoscut
Visul pe care l-ai avut.
De-aceea-ți zic: Ia seama dar
Și-ascultă, Nebucadențar,
Căci Dumnezeu ți-arată ție,
Ce fel de vremuri au să vie.
Iată acum, ce ai visat,
În patul tău când te-ai aflat:
29Ți-ai măcinat a ta gândire,
Cu gânduri ce sunt cu privire
La vremurile viitoare,
Cari după ăst timp vor apare.
Cel care tainele le știe,
A vrut să îți arete ție,
Ce o să fie-n viitor.
30Dar dacă eu – biet muritor –
Din a Lui parte dobândesc
Putință să îți tălmăcesc
Lucrul acesta, să știi bine
Precum că nu se află-n mine
O mult mai multă-nțelepciune,
Decât pot cei vii să adune.
Eu am venit – cum ai cerut –
Ca să îți fac de cunoscut
Lucrul pe care ți-l dorești,
Din inimă, să-l deslușești.
31În visul pe cari l-ai avut,
Un mare chip tu ai văzut.
O strălucire mare-avuse
Chipul, cum nu se mai văzuse.
Figura înfricoșătoare,
În fața ta sta, în picioare.
32Din aur doar, era făcut
Capul pe care l-a avut
Chipul acela. Pieptul lui
Și-apoi brațele chipului,
Doar din argint erau făcute.
Pântecul, coapsele avute,
Cu toate-au fost – de bună seamă –
Făcute numai din aramă,
33Iar materialul tuturor
Fluierelor picioarelor
Fusese fierul, negreșit.
Către picioare ai privit
Și cu uimire ai văzut
Că sunt din fier, dar și din lut.
34Pe când la el tu ai privit,
O piatră-atunci s-a dezlipit,
Fără să o fi ajutat
Vreo mână. Piatra s-a-ndreptat
Spre chipul pe cari l-ai zărit
Și cu putere i-a izbit
Picioarele ce s-au făcut
Parte din fier, parte din lut.
Chipul acela a picat
Și în bucăți s-a sfărâmat.
35Atunci, argint, aur, aramă
Și fier și lut – de bună seamă –
Ajuns-au toate, dintr-odată,
Precum e pleava vânturată,
În arie, în timp de vară.
Vânturi porniră și suflară
Peste acel chip prăbușit,
Încât nimic nu s-a găsit,
În urmă, din chipul acel.
Dar piatra care-a dat în el –
Și care-apoi l-a sfărâmat –
A tot crescut, neîncetat.
Un munte mare s-a făcut
Și-ntreg pământul l-a umplut.
36Acesta-i firul visului
Și iată tâlcuirea lui:
37Tu, împărate, ești aflat
Peste-mpărați, drept împărat,
Căci Dumnezeul cerului
Ți-a dat – în bunătatea Lui –
Putere, slavă, bogăție,
Precum și astă-mpărăție.
38Stăpân ești tu, al tuturor
Copiilor oamenilor,
Al fiarelor pământului
Și-al păsărilor cerului.
Tu ești dar, chipul luminat
Care din aur e turnat!
39În urma ta, are să fie –
Curând – o altă-mpărăție
Care va fi mai ne-nsemnată.
Apoi a treia se arată
Care va fi – de bună seamă –
Făcută numai din aramă
Și care o să izbutească,
Pământul, să îl stăpânească.
40După aceasta, o să vie
Și o a patra-mpărăție,
Având tăria fierului.
După cum fieru-n calea lui
Sfarmă și rupe ce-ntâlnește,
Asemenea se dovedește
A fi și-a patra-mpărăție
Care va trebui să vie.
41Picioarele – cum ai văzut –
Și degetele s-au făcut
Din fier, o parte – negreșit –
Iar altă parte s-a-ntocmit
Din lut. Așa are să fie
Și cea de-a patra-mpărăție,
Căci împărțită va fi ea.
Astfel, în parte, va avea
Tăria fierului, precum
Tu, în vedenia de-acum,
Fierul acela l-ai văzut
Că e amestecat cu lut.
42Cum sunt și degetele care
Chipul le are la picioare –
Din fier, o parte s-au făcut,
Iar altă parte e din lut –
La fel și-a patra-mpărăție
Ce va veni, are să fie:
În parte se arată tare
Și-n parte, slabă va apare.
43Lucrul pe care l-ai văzut –
Deci fier amestecat cu lut –
Înseamnă că-n împărăție,
Legați cu toții au să fie
Prin legături ce-s omenești,
Pe cari poți să le dobândești
Doar prin căsătorie. Ele –
Căsătoriile acele –
Nu îi vor ține strâns lipiți
Pe cei ce-s astfel înrudiți,
Așa precum nu s-a putut
Să se unească fier și lut.
44Însă în vremea cea pe care
Această-mpărăție-o are –
În vremea-n care-nscăunați,
Pe tron, sunt ai ei împărați –
Acela care, tot mereu,
E-al cerurilor Dumnezeu
Va ridica o-mpărăție
Cari veșnică are să fie.
Află că nimeni, peste ea,
A fi stăpân, nu va putea,
Căci nimicite, de ea, sânt
Domniile de pe pământ.
De-aceea, astă-mpărăție
Va dăinui pe veșnicie.
45Aceasta-nseamnă piatra care
Desprinsă-i din muntele mare –
Fără a trebui, cumva,
Să o ajute cineva –
Sfărmând argint – cum ai văzut –
Aur, aramă, fier și lut.
Deci iată, Cel care, mereu,
E marele nost’ Dumnezeu,
Acum, prin al tău vis, a vrut
Ca să îți facă cunoscut
Ceea ce are ca să fie
În vremile ce au să vie.
Visul pe care l-ai visat,
Află că e adevărat
Și-n urmă, tâlcuirea lui
Este asemeni visului,
Căci după cum se va vedea,
Temeinică este și ea.”
46Când împăratu-a auzit
Lucrul acest, s-a prăbușit
Jos, la pământ, și s-a-nchinat
Lui Daniel. Porunci a dat
Să se aducă jertfe care
Se vădeau jertfe de mâncare.
Jertfele-acelea rânduite
Sunt de miresme însoțite.
47În urmă, către Daniel,
El glăsuit-a în ăst fel:
„Cu-adevărat, văzut-am eu
Cum că al vostru Dumnezeu
E Domnul dumnezeilor
Și Domnul împăraților,
Căci El doar ți-a descoperit
Taina de care mi-ai vorbit!”
48Apoi, ajunse Daniel
Ca înălțat să fie el,
De către al său împărat,
Căci multe bogății i-a dat.
A dat, în stăpânirea lui,
Ținutul Babilonului.
L-a așezat drept cel mai mare
Peste-nțelepții cei pe care
Îi are-mpărăția lui
Și țara Babilonului.
49După aceea, l-a rugat
Chiar Daniel, pe împărat,
Să lase trebile pe care
Ținutul Babilon le are,
Pe mâini și-n grija celor trei
Care prieteni îi sunt ei.
Primul, Șadrac, este chemat.
El, de Meșac, este urmat,
Iar cel de-al treilea, negreșit,
Drept Abed-Nego, e numit.
Doar Daniel a mai rămas
Lângă-mpărat, în acel ceas,
Pentru că fost-a locul lui,
La curtea împăratului.
Selectat acum:
Daniel 2: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca