2 Împărați 4
4
Înmulțirea untdelemnului
1Fiii prorocilor aveau
Neveste, care-i însoțeau.
Atuncea, una din femei
A alergat la Elisei
Și-i spuse: „Iată, soțul meu
Pierita-n luptă și-astfel, eu
Sunt singură, cu doi copii.
Află acum că ai mei fii –
Foarte curând – vor fi luați
Și-n sclavi, în urmă, transformați,
De cel care l-a-mprumutat –
Pe când trăia – pe-al meu bărbat!
Mai află dar, că omul meu
Teamă avea, de Dumnezeu.”
2Dar Elisei a zis: „Ei bine,
Ce pot a face, pentru tine?
Ce ai în casă, poți să-mi spui?”
„O, domnul meu, nimica nu-i
De vreo valoare-n a mea casa” –
A zis femeia. „Am, pe masă,
Numai un vas, cu untdelemn.”
3„Iată care-i al meu îndemn:” –
Îi spuse-atuncea Elisei –
„Vei cere dar, de la femei,
De la vecine, de prin case,
Să îți aducă multe vase.
4Vei merge-acasă, înapoi,
Și-ai să închizi ușa apoi.
Din untdelemnul ce-a rămas
În casa ta – în al tău vas –
Să torni în vasele acele,
Până când pline vor fi ele.”
5Atunci, femeia și-a chemat
Copii-ndată și-a plecat
La casa ei. Fiii luau
Câte un vas și-l aduceau
În fața mamei lor, iar ea,
Din untdelemnul ce-l avea,
Turna în vasul nou adus.
6Când s-au umplut toate, i-a spus
Fiului ei: „Mai dă-mi un vas!”
El a răspuns: „N-a mai rămas
Nici unul, mamă, negreșit!”,
Iar untdelemnul s-a oprit.
7Atunci, femeia a plecat,
Pe Elisei l-a căutat
Să-i spună ce s-a petrecut.
„Iată ce trebuie făcut” –
Îi zise Elisei apoi:
„Pleacă degrabă înapoi,
Și vinde untdelemnu-ndată.
Din plata astfel căpătată,
Plătește tot ce datorezi.
Ce-ți va rămâne, să păstrezi
Ca astfel, casa să ți-o ții,
Pe tine și pe-ai tăi copii.”
Fiul Sunamitei
8Odată, merse Elisei
Pân’ la Sunem. Printre femei,
Fusese una, mai bogată,
Cari în Sunem era aflată.
Femeia l-a chemat la masă
Pe Elisei, în a sa casă.
Atât de mult a stăruit,
Până când el s-a învoit.
De-atunci, de câte ori trecea
Pe la Sunem, mânca la ea.
9Femeia, într-o zi, s-a dus
La soțul ei și-astfel i-a spus:
„Cel ce venea la noi acasă,
Cel ce ședea la noi la masă,
E un om sfânt. Știu bine eu,
Că el e al lui Dumnezeu.
10Să-i facem o odaie, mică,
Să aibă – când, de la drum pică –
Un loc unde să poposească
Și unde să se odihnească.
Un pat, vom pune noi, în ea.
Scaun și masă va avea
Și-un sfeșnic ca să lumineze,
Dacă la noi o să-nnopteze.”
Omul, îndată, a făcut
Precum nevasta lui a vrut,
11Iar când mai merse Elisei
Pe la Sunem, a stat la ei.
Sus, în odaie, s-a urcat
12Și-apoi, la sine, l-a chemat
Pe-al său slujbaș, cari s-a numit
Ghehazi, și i-a poruncit:
„Cheam-o pe-această Sunamită.”
Femeia a venit, grăbită,
Și a șezut în fața lui.
13El zise slujitorului:
„Spune-i așa: „Eu am văzut
Ce tulburare ți-ai făcut,
Ca să avem un loc și noi.
Ce pot a face, pentru voi?
Vrei, pentru tine, să vorbesc
Cu cei care ne cârmuiesc?
Cu împăratul, vrei tu oare,
Ca să vorbesc, sau cu cel care
E peste oaste așezat?”
Femeia a răspuns, de-ndat’:
„Află că bine trăiesc eu,
Aicea, cu poporul meu.”
14El a mai zis: „Ce aș putea,
Să fac eu, totuși, pentru ea?”
Ghehazi spuse: „Domnul meu,
Ascultă dar, ce-am aflat eu:
Bătrân e al ei soț – cum știu –
Iar ea nu are nici un fiu.”
15Atuncea, Elisei a spus:
„Cheam-o îndată!” El s-a dus,
Să facă ce i-a poruncit.
Femeia, grabnic, a venit
La ușa lui și-a așteptat,
Iar Elisei a cuvântat:
16„La anul, când am să mai viu,
Tu ai să ții în brațe-un fiu.”
Ea a răspuns: „Nu, domnul meu!
Tu ești om al lui Dumnezeu!
Te rog, să nu mă amăgești,
Cu vorbele ce le rostești!”
17Femeia a rămas, pe dată,
La vorba lui, însărcinată.
Timpul, în goană, a trecut
Și-apoi, un fiu, ea a născut,
Așa cum spuse Elisei.
18Mare-a crescut copilul ei
Și într-o zi, el a plecat
La tatăl său, la secerat.
19De-odată, a țipat: „Văleu!
Vai capul meu! Vai capul meu!”
Al său părinte s-a speriat
Și slugile și le-a chemat:
„Luați-l iute, iar apoi,
Mergeți acasă, înapoi,
Și-ncredințați-l mamei lui!”
20La vorbele stăpânului,
Pe fiu, slujbașii l-au luat
Și mamei l-au încredințat.
Când au plecat oameni-acei,
Copilul, pe genunchii ei,
Și-a plecat capul, obosit,
Iar la amiază, a murit.
21Femeia-n brațe l-a luat
Și-a mers, apoi, de l-a culcat
Sus, în odaia omului
Care era al Domnului.
22După aceea, l-a chemat
Acasă, pe al ei bărbat,
Ca să îi ceară ajutor:
„Degrabă, dă-mi un slujitor
Și-o măgăriță! Iată, eu,
Prorocului lui Dumnezeu,
Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă,
Căci iute voi veni acasă.”
23Omul a zis: „Pentru ce vrei,
Să mergi acum, la Elisei?
Nu-i lună nouă, nici Sabat!”
„Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”–
Zise femeia – „Fii pe pace!”
El a răspuns: „Fă cum îți place!”
24Femeia puse, așadar,
Îndată, șaua, pe măgar
Și-i zise-argatului: „Acum,
Haide ca să plecăm la drum!
Ține-o-nainte, tot mereu,
Și să te-oprești când îți spun eu!”
25Pân’ la prorocul Domnului,
Pe muntele Carmelului,
Femeia-n urmă a pornit-o.
Din depărtare, a zărit-o
Prorocul și a cuvântat,
Către Ghehazi, imediat:
„Iată că Sunamita vine,
Cu slujitorul ei, la mine!
26Aleargă înaintea ei
Și spune-i dar, ăstei femei:
„Ești bine? Dar al tău bărbat?
Dar fiul tău?” El a plecat
În mare grabă și-a făcut
Așa precum i s-a cerut.
Femeia a răspuns, îndată:
„Sunt bine eu și casa toată.”
27În urmă, s-a apropiat
De Elisei și-a-mbrățișat
Picioarele prorocului.
Atunci Ghehazi, sluga lui,
S-o-ndepărteze a voit,
Dar Elisei l-a dojenit:
„Las-o, căci este necăjită.
De-aceea e, la noi, venită,
Iar Dumnezeu nu mi-a făcut
Lucrul acest de cunoscut.”
28Femeia zise: „Domnul meu,
Cerut-am oare, un fiu, eu?
N-am zis – dacă îți amintești –
Că nu vreau să mă amăgești?”
29Atuncea Elisei, grăbit,
Către Ghehazi a vorbit:
„Încingeți mijlocul acum,
Și pregătește-te de drum.
Să iei toiagul meu, când pleci.
Pe drum, pe unde ai să treci,
De te-ntâlnești cu cineva,
De sănătate, nu cumva
Să îl întrebi. Apoi la fel,
Dacă te-ntreabă omu-acel –
De sănătate – grijă ai,
Nici un răspuns să nu îi dai.
Te duci la casa cea pe care
Astă femeie-n sat o are.
Intri la fiul ei și pui,
Toiagul meu, pe fața lui.
30Femeia zise: „Iată, eu
Îți spun, pe viul Dumnezeu
Și pe-al tău suflet, că voi sta
Cu tine și voi aștepta.”
31Ghehazi-a mers și a făcut
Așa precum i s-a cerut.
Astfel, ‘nainte el s-a dus
Și-apoi, copilului i-a pus,
Toiagul, pe obraz, de-ndat’;
Însă nimic nu s-a-ntâmplat,
Căci nici un semn nu da de știre
Că își revine în simțire.
S-a-ntors apoi, la Elisei
Și-a zis: „Iată că fiul ei
Nu s-a trezit.” Când a intrat
32Prorocu-n casă, l-a aflat
Pe-acel copil, în pat, întins,
De-al morții braț fiind atins.
33După ce-n casă a intrat,
În urmă-i, ușa a-ncuiat,
Ca să se roage Domnului,
La căpătâiul mortului.
34Peste copil, apoi s-a-ntins
Și-n mâini, palmele i-a cuprins,
Iar buzele și le-a lipit
De gura celui adormit.
Trupul s-a încălzit, de-ndat’.
35Atunci, prorocul l-a lăsat
Și prin odaie s-a-nvârtit.
În urmă, el a revenit
La trupul ce zăcea în pat
Și peste el s-a așezat.
Copilu-atunci, prins de fiori,
A strănutat de șapte ori.
Pe urmă, ochii a deschis.
36Atuncea, Elisei a zis
Către Ghehazi, care sta
Afară și îl aștepta:
„Cheamă-o pe Sunamită-ndată!”
Ea a venit la el, speriată,
Iar Elisei i-a spus apoi:
„Poți să-ți iei fiul înapoi.”
37Femeia i s-a închinat,
Pe al ei fiu ea l-a luat,
Iar după ce se-nchină iară,
Ieșit-a cu copilu-afară.
Moartea în oală
38Către Ghilgal s-a îndreptat,
În urmă, Elisei, urmat
Și de Ghehazi, sluga lui.
În țara Israelului,
Pe vremea ‘ceea bântuia
O foamete ce chinuia
Pe toți locuitorii ei.
Alăturea de Elisei,
Ședeau fii prorocilor.
Chemându-l pe-al său slujitor,
El zise: „Pune oala mare,
Pe foc, și dă-le de mâncare,
Feciorilor prorocilor!
Fă-le o ciorbă, tuturor!”
39Unul din ei a alergat
Pe câmp, unde a căutat
Niște verdețuri. A găsit
O viță ce s-a dovedit
Sălbatică. Vița avea,
Un fel de curcubeți, pe ea.
(Cât despre curcubeți-acei,
Un fel de castraveți, sunt ei.)
Omul acela n-a știut
Că sunt sălbatici. Și-a umplut,
Îndată, haina, iar apoi,
A mers acasă, înapoi.
El, curcubeții, i-a tăiat
Și-n oală-apoi, i-a aruncat.
40Când ciorba fost-a isprăvită,
A fost la oameni împărțită,
Însă cei care au mâncat
Din ea, îndată au strigat:
„Vai, omule-al lui Dumnezeu,
Moartea-i în oală! Auăleu!”
41Atuncea Elisei a spus:
„Luați făină!” Ei au pus,
Făină-n oală, de îndată,
Iar ciorba putea fi mâncată.
Din ceea ce-a fost rău în ea,
Acum nimic nu mai avea.
Cele douăzeci de pâini de orz
42Din Bal-Șalișa, a venit,
Atunci, un om care-a voit –
Din primul rod ce îl avea –
Un dar, lui Elisei să-i dea.
Pâine din orz, omul făcuse
Și douăzeci, cu el, aduse.
Un sac cu spice-a mai adus.
Atuncea, Elisei a spus:
„Fă bine, dă la fiecare –
Din acești oameni – de mâncare.”
43Îndată, al său slujitor
L-a întrebat: „La ăst popor,
Cum să îi dau eu, de mâncare?
Nu sunt o sută de inși, oare?”
Dar Elisei a glăsuit:
„Să faci precum ți-am poruncit,
Căci Domnul zice: „Veți vedea
Că hrană va mai rămânea,
După ce toți vor fi mâncat
Și toți se vor fi săturat.”
44Pâinile-atunci s-au împărțit
Și fiecare a primit
De a mâncat, pe săturate.
Și resturi fost-au adunate,
Căci pâinile au prisosit,
După cum Domnul a vorbit.
Selectat acum:
2 Împărați 4: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca