Astfel, în voi – în fiecare –
Încredere am, foarte mare,
Și am tot dreptul, mai apoi,
De a mă lăuda, cu voi.
De mângâiere, plin sunt eu,
Și-mi saltă inima, mereu,
De-o mare bucurie-aleasă,
Chiar când necazuri ne apasă.
Vă spun dar, spre știința voastră,
Căci chiar după venirea noastră
În Macedonia, n-am stat,
Și-odihnă, nu a căpătat
Al nostru trup – lupte afară,
Iar înăuntru, temeri, iară.
Dar, numai bunul Dumnezeu,
Care îi mângâie, mereu,
Pe cei smeriți, ne-a mângâiat,
Atunci când Tit s-a-nfățișat.
Să știți că n-am fost mângâiați
Doar prin venirea lui – dragi frați –
Ci și prin mângâierea care
I-ați dăruit-o fiecare.
Când Tit, la noi, a poposit,
În grabă, ne-a istorisit,
Despre dorința ce-o purtați,
De lacrima ce o vărsați,
De râvna voastră, pentru mine.
Aceste vești mi-au făcut bine,
Astfel încât, când le-am aflat,
Cu mult mai mult, m-am bucurat.
Cu toate că scrisoarea mea
V-a întristat, rău – pentru ea –
Să știți că mie nu îmi pare;
Și chiar dacă, pentru scrisoare,
În urmă, rău mi-ar fi părut,
Căci bine văd că v-a făcut
Ca să ajungeți întristați
(Dar pentru un timp scurt, dragi frați),
Totuși, acum sunt bucuros,
Că ați fost triști, căci, ne-ndoios,
Tristețea doar v-a dat putință
Să vă-ndreptați spre pocăință.
Prea bine știu, dragii mei frați,
Precum că fost-ați întristați,
După cum Dumnezeu a vrut,
Dar pagubă, nu ați avut,
Din parte-ne. Afle oricare,
Că dacă este întristare
După cum Dumnezeu voiește,
Aceasta-ndată se vădește
Că v-a aduce pocăință,
Cari va-ndrepta, orice ființă,
Spre mântuire și, de care,
Nimeni, ca să se plângă, n-are.
Tristețea lumii, înspre moarte –
În schimb – are ca să vă poarte.
Căci uite – după cum văd eu –
Tristețea, de la Dumnezeu,
A scuturat a voastră fire.
Și ce mai dezvinovățire!
Ce frământare a trezit!
Ce frică mare v-a lovit!
Și iată ce dorință-aprinsă,
Precum și-o râvnă neînvinsă!
Și ce pedeapsă, mai apoi!
În toate, arătat-ați voi,
Că, în astă privință, stați,
În fața Domnului, curați.
Deci, vorbele ce vi le-am zis,
Să știți că eu nu vi le-am scris,
Din pricina acelui care
Făcutu-v-a ocară mare,
Nici pentru cel ce-a suferit
Ocara, căci eu m-am gândit,
Ca să vedeți că, pentru voi,
O grijă mare, avem noi,
În fața Domnului, dragi frați.
De-aceea, fost-am mângâiați,
Dar și mai mult ne-am bucurat,
Atuncea când noi am aflat,
Ce mare a putut să fie,
A fratelui Tit, bucurie,
Al cărui duh s-a răcorit,
Când, printre voi, a fost primit.
Și dacă eu am cutezat,
Încât, puțin, m-am lăudat,
Atunci, în fața lui, cu voi,
N-am fost dat de rușine-apoi;
Căci după cum, când am vorbit,
Doar adevărul l-am rostit,
La fel și-acum, lauda noastră,
Cu voi – cu adunarea voastră –
Față de Tit, e-ntemeiată
Și-i, pe deplin, adevărată.
Fratele Tit, pentru voi, are
O dragoste, cu mult mai mare,
Căci ascultare, voi vădiți
Și ați știut ca să-l primiți,
Cu frică și cu tremur, mare.
Mă bucur că, în fiecare,
Mă pot încrede, tot mereu,
În orișice privință, eu.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
