2 Corinteni 3
3
Destoinicia Apostolului
1„Credeți, cumva, că încercăm
Ca, singuri, să ne lăudăm?
Sau, trebuință, avem oare,
De vreo epistolă, prin care,
S-ajungem lăudați apoi,
De către voi, sau printre voi?
2Voi toți – și-mparte, fiecare –
Sunteți epistola pe care,
În inimă, ne-am scris-o noi,
Epistola care, apoi,
Citită e și cunoscută,
De către toți fiind știută.
3De-aceea, zic – dragii mei frați –
Ca voi, cu toți, să v-arătați
Drept o epistolă, pe care,
Domnul Iisus Hristos o are,
Scrisă de noi, fără-ndoială –
Cei ce-L slujim – fără cerneală,
Ci doar prin Duhul dat, mereu,
De către viul Dumnezeu,
Și nu pe table, ce-s vădite
A fi din pietre-alcătuite,
Ci scrise sunt, pe table, care
Inimi de carne-s, fiecare.
4Credem aceasta, tot mereu,
Noi – prin Hristos – în Dumnezeu.
5Nu că noi înșine apoi,
Suntem în stare ca, prin noi,
S-ajungem să gândim ceva,
Ce vine de la noi, cumva;
Priceperea noastră, mereu,
Ne vine de la Dumnezeu,
6Cari ne-a făcut, pe fiecare
Din noi, să ne simțim în stare,
A fi slujbași, pe-acest pământ,
Pentru al Său nou legământ,
Aflați nu-n slujba slovei lui,
Ci în acea a Duhului;
Pentru că Duhul, bunăoară,
Dă viață, dar slova omoară.”
Legământul cel nou și cel vechi
7„Acuma, dacă slova care –
S-aducă moartea – e în stare,
A fost, în piatră-adânc, săpată,
Fiind de slavă-ncununată –
Încât, fiii lui Israel
Nu au putut privi, defel,
La Moise, pentru că avea
O față, care strălucea
Cu o lucire trecătoare –
8Atuncea, n-o să fie, oare,
Încununată slujba Lui –
Adică cea a Duhului –
Cu slava cea nepieritoare?
9Când slujba, cea aducătoare
Doar de osândă, e slăvită,
Cu cât mai mult e depășită –
În slavă – cea cari, peste fire,
Aduce-va neprihănire?
10Se poate spune, cu credință,
Din punctu-acesta de privință,
Că ceea ce a fost slăvit,
N-a fost, de fapt, căci s-a vădit
Precum că slava cea trecută,
Cu mult, acum, e întrecută.
11Într-adevăr dar, fraților,
Dacă ceea ce-i trecător
Era de slavă-ncununat,
Cu cât mai mult, va fi-nălțat –
Fiind de slavă-nvăluit –
Ceva ce nu va fi pierit,
Ceva ce e netrecător!
12Fiindcă, dacă – fraților –
Avem așa nădejde, noi
Lucrăm cu îndrăzneală-apoi;
13Și nu facem, precum făcea
Moise, atunci când își punea,
Peste-a lui față, o maramă,
Ca nu cumva – de bună seamă –
Să poată a privi la el
Întreg neamul lui Israel,
Ca să nu vadă, ce sfârșit,
Are să fie hărăzit
Pentru ceva ce-i trecător.
14Însă, acel întreg popor,
La minte, s-a vădit greoi
Și, până astăzi – pân’ la noi –
Când se citește un fragment,
Aflat în Vechiul Testament,
Acea maramă, arătată,
Rămâne tot neridicată,
Pentru că ea, doar în Hristos,
E-nlăturată, ne-ndoios.
15Da, până azi, când se citește
Din Moise, ea se dovedește
A fi marama – fraților –
Aflată pe inima lor.
16Dar, ori de câte ori, apoi,
Unul se-ntoarce înapoi,
La Domnul, ea e ridicată
Atunci, de fiecare dată.
17Căci Domnul este Duh, iar unde,
Duhul lui Dumnezeu pătrunde,
Acolo-ndată, negreșit,
Și slobozenia a venit.
18Cu fețele, noi ne găsim,
Descoperite, și privim
Ca în oglindă, slava care,
Marele nostru Domn o are,
Și-ntr-o clipită-apoi – dragi frați –
În chipul Lui, vom fi schimbați,
Umblând, mereu, în slava Lui,
Purtați de Duhul Domnului.”
Selectat acum:
2 Corinteni 3: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca