2 Cronici 32
32
Năvălirea lui Sanherib, împăratul Asiriei
1Fapte avut-a Ezechia,
Cari i-au vădit credincioșia,
Iar după-acestea s-a-ntâmplat
Ca el să fie atacat
De Sanherib, de-acela care
Era-n Asiria mai mare.
El a lovit pe negândite,
Toate cetățile-ntărite
Aflate-n Iuda, căci voia,
În stăpânire să le ia.
2Când Ezechia a văzut
Că Sanherib a început
Lupta gândind să izbutească
Ierusalimul să-l robească,
3Cu căpitanii a vorbit –
Cu toți vitejii – și-a găsit
Că trebuie ca să înceapă,
Izvoarele cele de apă,
Să le acoperă de-ndat’.
4În grabă, ei le-au astupat
Și chiar apele râului
Din mijlocul ținutului,
Au fost și ele astupate,
Căci n-au voit a fi lăsate
În mâinile dușmanilor.
„De ce dar, la venirea lor,
Asirienii să găsească
Apă, ca să își potolească
Setea?” – cu toții își ziceau,
Când apele le astupau.
5Se-mbărbătase Ezechia
Și-asemeni toată-mpărăția.
De-ndată, el a înălțat
Zidul care a fost stricat,
Până la turnuri. A-ntărit
Milo, în care-a pregătit
Scuturi și arme. Mai apoi,
6El puse oameni de război,
Drept căpitani, peste popor.
A mers în fața tuturor,
În locul cel deschis pe care,
Cetatea-l are la intrare
Și-n acest fel a cuvântat:
7„Dușmanii, iar ne-au atacat!
Dar nu vă temeți, ci să fiți,
Mereu, în inimi, întăriți!
Căci împăratul cel pe care
Asiria în frunte-l are,
Precum și tot poporu-acel
Care se află-acum cu el,
Nu-s mai puternici, iar apoi
Nu sunt mai mulți ei, decât noi!
8Un braț de carne-l însoțește
Pe Sanherib și-l întărește,
Dar lângă noi este, mere,
Aflat al nostru Dumnezeu,
Pe care-L veți vedea apoi,
Că o să lupte, pentru noi!”
Poporu-ntreg a ascultat
Și-ncredere a arătat
În vorbele lui Ezechia,
Și s-a-ntărit împărăția.
Trimișii lui Sanherib
9Acela care așezat
Era-n Asiria-mpărat,
La Ezechia și-a trimis
Îndată, soli. De la Lachis,
Solii aceia au plecat
Și-n acest fel, au cuvântat:
10„Cel care este așezat
Peste Asiria-mpărat,
Aceste vorbe le-a trimis
Poporului Iudeu, și-a zis:
„Ce-ncredere v-a-nsuflețit?
Oare pe ce v-ați bizuit
Ca în Ierusalim să stați –
Acuma – voi, împresurați?
11Să nu fiți înșelați, cumva,
De Ezechia, cu ceva!
Pentru că el nu va putea
Ca izbăvire să vă dea.
Nu cumva, el vă amăgește
Cu-ale lui vorbe, căci dorește
Ca să muriți prin însetare
Precum și prin înfometare?
Nu vă îndeamnă el apoi,
În Domnul să vă-ncredeți voi,
Zicând: „Domnul ne ocrotește.
Domnul, mereu, ne izbăvește.
Cetatea nu va fi lăsată,
Asirienilor, vreodată.”?
12Nu este, oare, Ezechia,
Cel cari, din toată-mpărăția,
Altarele le-a-ndepărtat
Și-orcie-nălțime a surpat?
Nu erau ale Domnului?
N-a poruncit poporului
Din Iuda și Ierusalim –
Așa după cum bine știm –
Să aibă numai un altar,
Unde să dea tămâie-n dar?
13Nu este cunoscut la voi,
Tot ceea ce le-am făcut noi –
Părinții mei, iar apoi eu –
Popoarelor din jurul meu?
Nu știți că dumnezeii lor –
Adică ai popoarelor –
N-au putut, sprijin, să le dea,
Spre a-i scăpa din mâna mea?
14Dar dintre zeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Care e cel ce-a reușit,
Poporul să-și fi izbăvit,
Din mâna tuturor acei
Care au fost părinții mei?
Credeți că Domnul va putea,
A vă scăpa din mâna mea?
15Să nu cumva să vă lăsați,
De Ezechia, înșelați!
Pentru că el nu va putea
Ca izbăvire să vă dea.
Din dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Nici unul nu a reușit
Poporul să-și fi izbăvit,
Din mâna tuturor acei
Care au fost părinții mei.
Nici Dumnezeu nu va putea,
A vă scăpa, din mâna mea!”
16În urmă, solii cei pe care,
În slujbă, Sanherib îi are,
Multe cuvinte au rostit,
Prin care numai L-au hulit
Pentru că L-au vorbit de rău
Pe Domnul și pe robul Său
Pe Ezechia, cari aflat
Era în Iuda împărat.
17Ei au trimis și o scrisoare,
Cu vorbe batjocoritoare,
Puse pe seamă la Acel
Cari îi e Domn, lui Israel.
Iată cuvintele pe care
Le-au folosit ei, în scrisoare:
„Din dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Nici unul nu a reușit,
Poporul, să-și fi izbăvit,
Din mâna mea. Aflați dar voi,
Că nu vă va scăpa apoi –
Când am să îmi revărs mânia –
Nici Cel care, lui Ezechia,
Îi este Domn și Dumnezeu!
Nu veți scăpa, de bațul meu!”
18După aceea, solii care,
În slujbă, Sanherib îi are,
În evreiește au vorbit,
Strigând, s-audă – negreșit –
Cei ce-n Ierusalim erau
Și de pe ziduri îi priveau,
Căci au voit, prin vorba lor,
Să vâre groaza în popor,
Sperând, astfel, să reușească,
Cetatea să o cucerească.
19Ei, despre Domnul, au vorbit
La fel precum au glăsuit
De dumnezeii ce-i aveau
Popoarele ce-n jur erau,
Cari se vădeau a fi firești,
Făcuți de brațe omenești.
Nimicirea lui Sanherib
20Când împăratul Ezechia
Află ce a voit solia,
Ceru să vină, de îndat’,
Al său proroc, ce s-a chemat
Isaia. El era cel care,
Părinte, pe Amoț, îl are.
Isaia a venit și-apoi,
Spre cer, strigară amândoi.
21Atunci, un înger a venit,
Trimis de Domnul, și-a lovit
Oastea Asirienilor
Precum și-a împăraților
Care acolo se aflau
Și-alăturea de ei mergeau
Către Ierusalim. Îndată,
Tabăra fost-a ridicată,
Iar Sanherib s-a-ntors apoi,
Cu toată oastea, înapoi.
Ajuns acasă, a intrat
În templul ce-a fost închinat
În cinstea zeului pe care
Poporul său drept domn îl are.
Acolo-n templul zeului,
Ai săi feciori, asupra lui,
Cu săbiile-au tăbărât
Îndată, și l-au omorât.
22În felu-acesta, au scăpat
Cei ce-n Ierusalim au stat
Și-asemenea și Ezechia
Care și-a întărit domnia,
Pentru că Domnul Dumnezeu,
De grijă, le-a purtat mereu,
Iar cei care-i înconjurau,
La depărtare se țineau.
23Mulți, la Ierusalim, s-au dus,
Pentru că daruri i-au adus
Lui Dumnezeu. Daruri bogate,
Lui Ezechia i-au fost date,
Care în ochii tuturor,
Crescu, atuncea, simțitor.
Boala și moartea lui Ezechia
24O boală gravă l-a lovit,
Pe Ezechia, și-a simțit
Că nu poate să se mai scoale
Din pat, iar moartea-i dă târcoale.
Lui Dumnezeu, el s-a rugat,
Iar El, atunci, l-a ascultat,
I-a dat un semn și i-a vorbit.
25Dar Ezechia s-a pripit
Și n-a știut să prețuiască
Bunăvoința cea cerească,
Iar inima i s-a-ngâmfat.
Mânia Domnului, de-ndat’,
Din cer, asupră-i a venit.
Mânia ceea i-a lovit
Pe cei ce-n Iuda locuiau
Sau la Ierusalim ședeau.
26Când Ezechia a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut,
I-a părut rău și s-a smerit,
Iar atunci Domnul a oprit
Mânia și-astfel a cruțat
Țara, cât el fost-a-mpărat.
27Cât Ezechia a domnit,
Mari bogății a dobândit
Și multă slavă. Și-a făcut
Și visterii, unde-a avut
Argint, aur și nestemate,
Sau mirodenii minunate,
Precum și scuturi; el avea,
Mereu, tot ceea ce-și dorea.
28În mari hambare-a așezat
Grâul, din câmpuri, adunat.
Cămări avea, unde să-și ție,
Tot mustul dat de a lui vie.
Alte cămări el mai avea,
În care untdelemn punea.
Grajduri de vite-avea apoi,
Precum și staule de oi.
29De-asemeni, când a-mpărățit,
Multe cetăți el a zidit.
Avea multe cirezi de boi,
Precum și numeroase oi,
Căci Domnul, cu mărinimie,
Îi dete multă avuție.
30Tot Ezechia e cel care
A astupat gura cea mare
A apelor Ghihonului.
Schimbând albia râului,
Aceste ape el le-a dus
În părțile de la apus
Ale cetăți-n care-a stat
David, când fost-a împărat.
În tot ceea ce a făcut,
Numai izbândă a avut,
Întotdeauna, Ezechia.
31Însă când a primit solia
Din Babilon – de la cei cari
Erau acolo cei mai mari –
Prin care ei îl întrebară
Despre minunile din țară,
Domnul, de-ndat’, l-a părăsit,
Căci să-l încerce a voit,
Spre a cunoaște-n acest fel,
Ce fel de inimă-avea el.
32Dar toate câte s-au văzut
Că Ezechia le-a făcut,
În vremea-n care-mpărățise,
În cartea lui Isaia-s scrise.
Proroc, Isaia se vădea,
Iar pe Amoț, tată-l avea.
33Când Ezechia a murit
A fost și el adăugit
La neamul său. L-au îngropat
În locu-n care s-au aflat
Mormintele cele-nsemnate
În care fost-au așezate
Oasele fiilor pe care,
David, urmași, în lume-i are.
Cei ce-n Ierusalim erau
Și cei ce-n Iuda locuiau,
În mare cinste l-au purtat,
Atuncea când l-au îngropat.
Apoi, în urmă-i, a venit
Feciorul său și a domnit.
Acela care l-a urmat
La tron, Manase, s-a chemat.
Selectat acum:
2 Cronici 32: BIV2014
Evidențiere
Partajează
Copiază
Dorești să ai evidențierile salvate pe toate dispozitivele? Înscrie-te sau conectează-te
Copyright © 2014 Ioan Ciorca