Putând să îi deosebim –
Pe toți copiii Domnului,
De cei ce-s ai diavolului.
De-aceea, să se știe bine,
Lucrul acesta: orișicine,
În curăție, nu trăiește –
Și nici cel care nu-l iubește
Pe al său frate – vă spun eu,
Că nu e de la Dumnezeu.
Fiindcă ce ați auzit
De la-nceput că s-a vestit,
Cere – așa cum bine știm –
Ca toți, mereu, să ne iubim,
Unii pe alții, nu precum
Cain a făcut, pe-al vieții drum;
Căci el era de la cel rău,
Și l-a ucis pe frate’ său.
Dar pentru ce l-a osândit
Și l-a ucis? S-a dovedit
Că, rele fapte, el făcea,
În timp ce frate’ său avea
Doar faptele neprihănite,
Care-i erau nesuferite.
Deci fraților, nu vă mirați
Atuncea când o să aflați
Că vă urăște lumea. Iată,
Noi am trecut din moarte-odată,
La viață, pentru că noi știm,
Pe-ai noștri frați, să îi iubim.
Acela care nu-l iubește
Pe frate’ său, se osândește
La moarte și rămâne-n ea.
Cel care, ură, va avea,
Pentru-al său frate, e vădit,
Că ucigaș e dovedit.
Un ucigaș n-are – știți bine –
O viață veșnică, în sine.
Noi, fraților, am cunoscut
Dragostea Lui, căci am văzut
Că Și-a dat viața, pentru noi.
Iar noi, la rândul nost’ apoi,
Va trebui – să nu uitați! –
Să ne dăm viața, pentru frați.