Și dacă e adevărat,
Precum că mort este Iisus,
Atunci, toate ce vi le-am spus –
Tot ce v-am propovăduit –
Zadarnice, s-au dovedit.
Zadarnică-i credința noastră
Și, tot la fel, e și a voastră.
Ba încă, fraților, să știți,
Că noi suntem descoperiți
Ca martori ai lui Dumnezeu,
Cari, mincinoși, suntem, mereu;
Fiindcă noi, cu toți, am spus,
Precum că pe Hristos Iisus,
El, dintre morți, L-a înviat,
Fără a fi adevărat,
Pentru că toată lumea știe,
Că morții n-au să mai învie.
Căci dacă morții nu-nviază,
Atuncea, sigur, că urmează,
Ca să se spună, imediat,
Că nici Hristos n-a înviat.
Iar dacă n-a-nviat Hristos,
Credința voastră – ne-ndoios –
Este zadarnică, să știți,
Pentru că voi sunteți pieriți,
În ale voastre mari păcate,
Ce nu mai pot a fi iertate.
Se poate spune, prin urmare,
Precum că toți aceia care
Au adormit dar, în Hristos,
Pierduți se află, ne-ndoios.
Dar dacă noi, însă, ne-am pus,
Nădejdea, în Hristos Iisus,
Doar pentru viața ce-o avem,
Cu siguranță, că suntem,
Cei mai nenorociți, aflați
Între toți oamenii, dragi frați!
Însă, Hristos a înviat!
Dintre cei morți, S-a ridicat –
Așa după cum bine știți –
El, pârga celor adormiți.
Căci dacă moartea a venit
Prin om, tot astfel, am primit
Și învierea morților.
După cum, în Adam, toți mor,
Toți au să-nvie – cum v-am spus –
În Domnul nost’, Hristos Iisus;
Dar fiecare – să se știe –
La rândul cetei sale-nvie.
Hristos e primul rod, venit.
Apoi, când El va fi sosit,
Vor învia, neîndoios,
Toți cei cari sunt ai lui Hristos.
În urmă, vine, negreșit,
Inevitabilul sfârșit.
Împărăția Fiului,
Dată va fi, Tatălui Lui –
Adică-n mâini la Dumnezeu
Care-o va stăpâni mereu.
Atuncea, El are să știe,
A nimici, orice domnie,
Orice puteri de peste fire
Și orice fel de stăpânire.
El trebuie să-mpărățească,
Până când o să reușească,
Pe-ai Săi vrăjmași, să îi adune
Și-apoi, sub tălpi, să-i poată pune.
Vrăjmașul care, negreșit,
La urmă, fi-va nimicit,
Doar moartea poate ca să fie,
Așa precum Scriptura scrie.
Iată că Dumnezeu a pus –
Exact așa precum a spus –
„Totul, sub ale Lui picioare”.
Dar să-nțeleagă fiecare,
Precum că tot I-a fost supus,
Dar nu și Cel ce le-a adus,
În astă stare, de-a fi puse.
Când toate Îi vor fi supuse,
Atuncea, chiar și Fiul Lui
Se va supune Tatălui,
Care, pe toate, le-a supus –
Exact așa precum a spus –
Pentru ca astfel, Dumnezeu
Să fie totu-n toți, mereu.
Altfel, ce fac cei botezați,
Pentru cei morți, dragii mei frați?
Dacă cei morți nu înviază,
Atunci, de ce se mai botează?
De ce-n primejdie apoi –
În orice clipă – suntem noi?
Sunt în primejdie, mereu,
Și-n fiecare clipă, eu,
De moarte, simt, că sunt vânat.
Atât este de-adevărat
Lucrul acesta, fraților –
Și-l spun, în fața tuturor –
Pe cât este de-adevărat
Căci, pricină de lăudat,
În Domnul nost’, Iisus Hristos,
Îmi sunteți voi, neîndoios.
Dacă – vorbind în felul lor,
Adică al oamenilor –
Eu, în Efes, când m-am aflat,
Cu fiare-avut-am de luptat;
Care mi-ar fi folosu-acum?
Căci dacă morții, nicidecum,
Nu înviază, pot să zic
Că nu mai are rost, nimic.
Cel mai bun lucru ce-l avem
A-l face, este ca să bem
Și să mâncăm. „Să chefuim,
Căci mâine, orișicum, murim”.
Dar eu vă zic, dragii mei frați,
Ca nu cumva să vă-nșelați:
„Tovărășii rele”, se spune
Că „strică obiceiuri bune”.
Veniți-vă, acum, în fire,
Treziți-vă, din amorțire
Și, ne-ncetat, să vă păziți,
Ca să nu mai păcătuiți!
Căci unii, dintre voi – zic eu –
Nu Îl cunosc pe Dumnezeu,
Iar lucrul pe cari vi l-am zis
E, spre rușinea voastră, scris.”
„Dar, poate, întâmpla-se-va,
Că o să zică cineva:
„Cum înviază morți-apoi?”,
Sau „Cu ce trup, se-ntorc, la noi?”
Nebun ce ești! Află acum,
Că nu-nviază, nicidecum,
Ceea ce tu ai semănat,
Decât dacă bobul aflat
Sub brazda gliei învelit,
Mai înainte, a murit.
Când îți arunci sămânța-n glie,
Nu semeni trupul ce-o să fie,
Ci un grăunte mic numai:
Ori grâu, ori ce sămânță ai.
În urmă, lucrul cel mai greu,
Are să-l facă Dumnezeu,
Căci El, un trup, are să-i dea,
Așa precum Îi va plăcea.
Deci, îi va da grăuntelui,
Un trup, care va fi al lui.
Nu orice trup este la fel:
Căci unul este trupul cel
Care e dat oamenilor
Și altu-al dobitoacelor;
Unul e trupul cel pe care
O pasăre, numai, îl are,
Și altul este-al peștilor.
Vă spun dar, vouă, fraților,
Precum că sunt trupuri cerești,
Dar sunt și trupuri pământești.
Una e strălucirea care
Doar soarele, pe cer, o are;
Luna, în altfel, strălucește,
Pe boltă-atunci când se ivește;
Și-apoi, al stelelor popor
Va străluci, în felul lor.
Chiar steaua deci, se dovedește –
Față de alta – că lucește
Într-un alt fel – dragi frați ai mei –
Care este numai al ei.
Așa este dar, fraților,
Și cu-nvierea morților.
Trupul cu care – ați văzut –
Că fiecare ne-am născut,
E semănat în putrezire,
Dar înviază-n nemurire.
El, în ocară-i, e semănat,
Însă, în slavă-i înviat.
Trupul, purtat de-orice ființă,
E semănat, în neputință,
Însă, atunci – la înviere –
El înviază, în putere.
E semănat în trup firesc,
Însă, va fi duhovnicesc.
Iată, e bine de știut,
Precum că dacă s-a făcut
Un trup, care este firesc,
Este și-un trup duhovnicesc.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
