Faptele apostolilor 27:1-44

Apoi a fost luată decizia să plecăm cu o corabie în Italia. Împreună cu alți deținuți, Pavel a fost predat unui centurion numit Iulius. El făcea parte din garnizoana imperială. Am plecat din portul Adramit cu o corabie care urma să treacă prin mai multe porturi ale Asiei. Împreună cu noi venise și Aristarh – un macedonean care provenea din Tesalonic. A doua zi am ajuns în portul Sidon. Iulius a fost binevoitor cu Pavel și i-a permis să își viziteze prietenii care i-au dat un ajutor pentru călătorie. După ce am plecat de acolo, am navigat pe lângă sudul coastelor insulei Cipru, ca să evităm vântul care bătea în sensul opus deplasării noastre. Am traversat marea navigând pe lângă Cilicia și pe lângă Pamfilia; apoi am ajuns la portul Mira, în Licia. Acolo, centurionul a găsit o corabie care venea din Alexandria și care mergea în Italia. El a decis să călătorim cu ea; și am plecat navigând încet și cu dificultate, până am ajuns la Cnidus. Dar pentru că vântul bătea din față, am navigat la adăpost, pe lângă insula Creta, trecând de orașul Salmona. După ce am depășit foarte greu zona coastelor insulei, am ajuns la un loc numit „Porturi bune”, în apropierea orașului Lasea. Acolo am stat mult timp; iar călătoria pe mare devenea periculoasă, pentru că deja trecuse vremea Postului. Atunci Pavel a spus tuturor: „Oamenilor, constat că dacă ne vom continua călătoria, va fi riscant atât pentru încărcătura corăbiei, cât și pentru viața noastră!” Dar centurionul a ignorat ce spusese Pavel; și a ascultat sfatul pe care i l-au dat comandantul corăbiei și proprietarul ei. Ei intenționau să ierneze acolo, dar au constatat că acest lucru le era imposibil. Atunci cei mai mulți dintre oamenii din corabie l-au convins să călătorească mai departe pe mare până la Fenix. Acesta era un port al Cretei și avea deschidere atât spre nord-est, cât și spre sud-vest. Vântul bătea ușor dinspre sud; și crezând că vor ajunge relativ ușor acolo, au plecat pe lângă insula Creta și au navigat cât au putut de aproape de ea. Dar în scurt timp, a început să sufle dinspre insulă un vânt care venea din direcția nord-est. Corabia nu a mai putut fi controlată de noi, ci ne-am lăsat duși de vânt. Așa am navigat trecând pe lângă o insulă mică numită Clauda; și cu mare dificultate am reușit să prindem barca de salvare a corăbiei. După ce au luat-o, marinarii au legat corabia cu frânghii; și ca să nu eșueze în bancurile de nisip ale Sirtei, au coborât pânzele; și astfel am fost duși de vânt… Pentru că a doua zi furtuna era din ce în ce mai intensă, marinarii au început să arunce în apă încărcătura corăbiei; iar în a treia zi, cu propriile lor mâini au aruncat și echipamentul acesteia. Pentru un timp de mai multe zile, nu am mai văzut pe cer nici soarele și nici stelele. Furtuna era atât de violentă, încât nimeni nu mai spera că va supraviețui. După mult timp în care oamenii nu mâncaseră, Pavel s-a ridicat în picioare între ei și le-a zis: „Oamenilor, trebuia să mă ascultați când v-am propus să nu plecăm din Creta. Dacă ați fi făcut așa, am fi evitat avariile și aceste pagube. Dar acum vă propun să vă încurajați, pentru că niciunul dintre voi nu va muri. Va fi distrusă doar această corabie. În timpul nopții care a trecut, a venit la mine un înger al Dumnezeului căruia îi aparțin și pe care îl slujesc. Acel înger mi-a spus: «Pavel, fii liniștit! Pentru că tu trebuie să ajungi în fața Cezarului. Și din această cauză, Dumnezeu va salva viața tuturor celor care călătoresc împreună cu tine!» Deci liniștiți-vă, oameni buni, pentru că eu am încredere în Dumnezeu. Cred că se va întâmpla exact așa cum mi-a spus El. Acum va trebui doar să eșuăm pe o insulă.” În a paisprezecea noapte, în timp ce eram împinși de vânt pe Marea Adriatică, marinarii au bănuit pe la mijlocul nopții că ne apropiem de pământ. Au măsurat adâncimea apei și au constatat că ea era de douăzeci de stânjeni. Au mai înaintat puțin, au măsurat din nou adâncimea și au văzut că era de cincisprezece stânjeni. Pentru a evita lovirea de stânci, ei au aruncat patru ancore în partea din spate a corăbiei; și apoi se rugau să se facă ziuă. Marinarii intenționau să fugă din corabie. Spunând că doresc să arunce ancora în partea din față a acesteia, de fapt ei coborâseră barca de salvare. Dar Pavel a zis centurionului și soldaților: „Dacă ei nu rămân în corabie, nu veți putea fi salvați!” Atunci soldații au tăiat frânghiile bărcii de salvare și au lăsat-o să cadă. Înainte de ziuă, Pavel i-a invitat pe toți să mănânce, zicând: „De paisprezece zile așteptați (deznodământul) și nu ați mâncat (mai) nimic. Vă propun să mâncați ceva, ca să puteți supraviețui. Nu vi se va întâmpla nimic rău. Nici măcar un fir de păr de pe cap nu vi se va pierde.” După ce a spus aceste cuvinte, a luat pâine și a mulțumit lui Dumnezeu pentru ea în fața tuturor. Apoi a rupt-o și a început să mănânce. Atunci toți ceilalți s-au încurajat și au început să mănânce și ei. În corabie erau în total două sute șaptezeci și șase de oameni. După ce s-au săturat, au aruncat în mare grâul pe care îl mai aveau în corabie, ca să o facă mai ușoară. Când s-a făcut ziuă, marinarii au observat că în depărtare se vedea pământul. Dar ei nu recunoșteau locul în care ajunseseră. Au văzut un golf cu plajă și au decis ca dacă va fi posibil, să orienteze corabia spre acea zonă. Au tăiat legăturile ancorelor și le-au lăsat să cadă în mare. Apoi au dezlegat frânghiile care țineau cârma și au ridicat pânza din față în bătaia vântului, pentru ca să se îndrepte spre mal. Dar corabia s-a înfipt într-un banc de nisip și s-a oprit. Partea din față a corăbiei a rămas imobilizată acolo, iar din cea de la spate se desprindeau bucăți sub forța valurilor. Soldații au propus ca prizonierii să fie omorâți, pentru ca niciunul să nu fugă. Dar centurionul care dorea să îl salveze pe Pavel, nu a acceptat propunerea lor. Apoi a ordonat celor care știau să înoate, să sară în apă și să ajungă primii pe mal. Iar celorlalți le-a sugerat să se urce pe scânduri sau pe bucăți desprinse din corabie. Și astfel, toți au ajuns în siguranță pe mal.