Ioan 8
8
Femeia prinsă în preacurvie
1Din mijlocul noroadelor,
În Muntele Măslinilor,
2Plecă Iisus, dar dimineață,
Veni la Templu, să dea față,
Din nou, cu-acele gloate multe,
Nerăbdătoare să-L asculte.
Acolo, jos, S-a așezat
Și-nvățături, apoi, le-a dat.
3La El, veniră Farisei
Și cărturari. Aveau cu ei,
Pe o femeie ce-a fost prinsă
În preacurvie. Ea fu-mpinsă
Până în fața lui Iisus.
4„Învățătorule” – I-au spus –
„Iată că prinsă, a fost ea,
Chiar în momentul când curvea.
5Moise prin Lege-a poruncit,
Că trebuie a fi stârpit,
Cu pietre, astfel de femei,
Dar vrem să știm, Tu ce zici? Ei?”
6Aceste lucruri, ei le-au spus,
Să-L ispitească pe Iisus,
Ca pricină să Îi găsească,
Să poată să-L învinuiască.
Iisus, însă, S-a aplecat
Și, cu un deget, a zgâriat
Pământul și, ceva, a scris;
7Iar pentru ei, apoi, a zis,
După ce iar, S-a ridicat:
„Cel care e fără păcat,
Să ia o piatră și să dea,
Întâiul – dintre toți – în ea.”
8Sfârșind ce a avut de zis,
S-a aplecat, din nou, și-a scris,
Cu al Său deget, pe pământ.
9Când auziră-al Său cuvânt,
Cu toți, în cuget, s-au simțit
Mustrați, și-afară, au ieșit,
Plini de rușine, rând pe rând,
De la cei vârstnici începând,
La cei din urmă. Toți s-au dus
Și-n Templu, a rămas Iisus,
Doar cu femeia, care sta
Încremenită și-aștepta,
În fața Lui, întrebătoare.
10Iisus se ridică-n picioare,
Iar când nimeni n-a mai rămas
În Templu, zise, cu blând glas:
„Unde-s pârâșii tăi, femeie?
Nu vor, pedeapsă, să-ți mai deie?
Nimeni nu te-a mai osândit?”
11„Nimeni, o Doamne! Au ieșit
Cu toți afară” – zise ea.
„Atuncea, nici Eu, fiica Mea,
Nu te-osândesc. Să te păzești:
De-acum, să nu păcătuiești!”)
Iisus, Lumina lumii
12Când a vorbit, din nou, Iisus,
Noroadelor strânse, le-a spus:
„Eu sânt Lumina lumii. Cine
Are a Mă urma pe Mine,
În întuneric, niciodată,
Nu va umbla, ci-i va fi dată
Lumina vieții.” Printre cei
13Prezenți, erau și Farisei.
Ei ziseră: „Cum ai vorbit,
De Tine ne-ai mărturisit;
Deci, mărturia astfel dată,
Nu poate fi adevărată.”
14„Chiar dacă Eu, precum am spus,
Mărturisesc” – zise Iisus –
„De Mine Însumi, să se știe,
Că dreaptă-i a Mea mărturie,
Căci știu de unde am venit
Și unde merg; dar, negreșit,
Voi nu știți de unde vin Eu,
Nici unde duce drumul Meu.
15Numai după înfățișare,
Voi judecați, pe fiecare.
Eu nu judec, pe nimenea.
16De judec, judecata Mea
Este, mereu, adevărată,
Căci nu-s singur; ci, al Meu Tată –
Acela care M-a trimis –
17Cu Mine e. În Lege-i scris,
Că doar atunci, o mărturie,
Adevărată o să fie,
Dacă doi oameni o-ntăresc.
18Eu Însumi dar, mărturisesc,
De Mine Însumi, iar apoi,
Tatăl, cari M-a trimis la voi.”
19Ei întrebară, de îndată:
„Dar unde este al Tău Tată?”
Iisus răspunse-atunci: „Vedeți?
Pe Mine nu Mă cunoașteți
Și nu-L cunoașteți, nici atât,
Pe Tatăl Meu. Numaidecât,
Pe Mine, de Mă cunoșteați,
Și pe-al Meu Tată Îl știați.”
20Aste cuvinte-atunci, Iisus,
În Templu când era, le-a spus –
Când împărțea norodului,
Cu drag, învățătura Lui.
Ședea chiar lângă vistierie,
Dar nimeni n-a-ndrăznit să vie,
Să-L prindă – cum s-ar fi dorit –
Căci ceasul Său n-a fost sosit.
21„Eu am să plec curând”, le-a spus,
Celor prezenți, Domnul Iisus –
„Atuncea, Mă veți căuta,
Dar în al vost’ păcat, veți sta;
Și-apoi, în el, o să muriți,
Căci nu puteți ca să veniți,
Unde merg Eu.” Cum a sfârșit,
22Iudeii s-au și repezit
A se-ntreba: „Nu cumva, oare,
Voiește ca să se omoare,
De zice: „Unde Eu fi-voi,
Nu veți putea să mergeți voi”?”
23„Voi toți sunteți”– le-a zis Iisus –
De jos, Eu, însă, sunt de sus.
Din astă lume, voi sunteți
Și-n lume o să rămâneți,
În timp ce Eu, din lume, nu-s.
24Tocmai de-aceea, v-am mai spus,
Că în păcate-o să muriți.
Dacă, a crede, nu voiți,
Că „Eu sunt”, în al vost’ păcat,
Muri-veți!” Ei L-au întrebat:
25„Dar cine ești Tu?”, iar Iisus,
„Sânt, ce de la-nceput, v-am spus”–
26Le zise. „Multe-am de vorbit,
Precum și mult de osândit,
În voi, dar Cel ce M-a trimis
E-adevărat, precum v-am zis;
Tot ce, la El, am auzit,
Eu, lumii, am mărturisit.”
27Nimeni, însă, nu pricepea
Că, despre Tatăl, le vorbea.
28Iisus, cuvântul, Și-a urmat:
„Abia când Îl veți fi-nălțat,
Pe Fiul omului, afla-veți
Că „Eu sunt”; doar atunci, ști-veți
Cum că nimic, nu-nfăptuiesc
Eu, de la Mine, ci vorbesc,
Doar precum Tatăl M-a-nvățat.
29El e cu Mine, ne-ncetat:
Nicicând, El nu M-a părăsit,
Căci voia Sa, am împlinit.”
Adevărata slobozenie
30Pe când vorbea Iisus astfel,
Mulți, din norod, crezură-n El.
31Iisus, atunci când a văzut,
Chiar și Iudei, că L-au crezut,
A zis, referitor la ei:
„Voi fi-veți ucenicii Mei,
Doar dacă, în cuvântul Meu,
O să rămâneți, tot mereu.
32Când, adevărul, o să-l știți,
Slobozi, putea-veți ca să fiți,
Căci el v-aduce slobozire.”
33Ei I-au răspuns, plini de uimire:
„Dar noi suntem sămânța lui
Avram și, robii nimănui,
N-am fost, nicicând. De ce vorbești,
Că „veți fi slobozi”? Tu greșești!”
34Iisus le-a zis: „Adevărat
Vă spun, căci cel cari, în păcat,
Trăiește, rob e, negreșit,
Păcatului ce l-a robit.
35Robul, în casă, n-o să stea
Pe veci, ci fiul – pururea –
Rămâne-va în casă. Deci,
36Când Fiul, slobozenie-n veci,
Vă dă, atunci puteți să știți
Că pururi, slobozi, o să fiți.
37Ai lui Avram urmași, știu Eu,
Că sunteți; dar, cuvântul Meu
Nu prinde-n voi și-atunci cătați,
Ca morții, pradă, să Mă dați.
38Eu spun ceea ce am văzut,
La Tatăl Meu, că a făcut;
Voi faceți ce ați auzit
Că tatăl vostru-a săvârșit.”
39„Avram este al nostru tată!” –
Spuseră ei. Atunci, pe dată,
Iisus a zis: „Îndoieli am
Că sunteți fiii lui Avram.
Dacă ați fi, găsesc cu cale,
Să faceți doar faptele sale.
40Acum, însă, voi căutați,
Ca morții, pradă, să Mă dați,
Pe Mine, care am venit
Și adevărul auzit
Chiar de la Dumnezeu, de sus,
Lumii acestea, l-am adus.
41Ce fel de fapte faceți? Iată
Că faceți, ca al vostru tată.”
„Nu din curvie, noi suntem
Născuți” – ei au răspuns – „Avem
Un singur Tată: Dumnezeu!”
42Iisus le zise: „Vă spun Eu:
De L-ați avea Tată, pe Mine,
Atuncea, M-ați iubi și-ați ține
La ce v-am spus, pentru că Eu
Ieșit-am de la Dumnezeu,
Și-n lumea voastră am sosit;
Nu de la Mine am venit,
Ci sunt aici – cum v-am mai zis –
Pentru că Domnul M-a trimis.
43De ce, vorbirea-Mi, nu puteți
Să o-nțelegeți? Hai, spuneți!
Nu știți! Atuncea, vă spun Eu:
Căci n-ascultați cuvântul Meu!
44Nu Dumnezeu vă este Tată,
Ci diavolul, pentru că, iată,
Că voi, cu toții, vă siliți,
Ca poftele, să-i împliniți.
El, ucigaș, s-a arătat,
De la-nceput și nu a stat
În adevăr, fiindcă-n el
Nu este adevăr, defel.
Întotdeauna, când mințește,
Din ale sale doar, vorbește.
În acest fel, ni se arată
Că este al minciunii tată.
45Iar Eu, care-adevărul spun,
N-am fost crezut și nu sunt bun.
46Dar cine, dintre voi toți, poate
A dovedi, că am păcate,
Când, adevăr spun? Cum nu vreți,
Atuncea, ca să Mă credeți?
47Cel care e din Dumnezeu,
Ascult-al Său cuvânt, mereu.
Voi, însă, n-ascultați, defel,
Pentru că nu sunteți din El.”
Iisus este înainte de Avraam
48Iudei-au spus: „N-am zis noi bine,
Că ești Samaritean și-n Tine
49Este un drac?” „N-am drac”, a spus
Către Iudei, Domnul Iisus,
„Ci Îl cinstesc, pe Tatăl Meu.
Voi, însă, nu Mă cinstiți. Eu
50Nu caut, slava Mea, vreodată,
Căci este Unul care-o cată
Și judecă. Adevărat
51Vă spun, căci cel ce-a ascultat
Cuvântul Meu – și Îl păzește –
Acela veșnic viețuiește.”
52Iudei-au zis: „Acuma, bine
Vedem noi, că ai drac, în Tine,
Căci Avram – iată – a murit;
Proroci-asemeni, au pierit,
Și-acum, Tu zici: „Cel ce păzește,
Cuvântul Meu, în veci, trăiește”.
53Sau, decât tatăl nostru, oare –
Decât Avram – ești Tu, mai mare?
Ori, toți prorocii, precum zici,
Pe lângă Tine, sunt mai mici?
Cum poți, în ăst fel, să vorbești?
Dar cine Te crezi Tu, că ești?”
54„Când, singur, M-aș slăvi, vă zic,
Că slava Mea n-ar fi nimic” –
Spuse Iisus – „dar Tatăl Meu –
Cărui, al vostru Dumnezeu
Îi ziceți voi – El Mă slăvește.
55Acum, totuși, se dovedește
Că nu-L cunoașteți. Vă e greu,
A crede-așa ceva. Dar Eu,
În schimb însă, Îl cunosc bine.
Că nu-L cunosc, de aș susține,
Aș fi un mincinos apoi,
Exact așa cum sunteți voi.
Dar Îl cunosc și-adeveresc,
Căci Eu, Cuvântul, Îi păzesc.
56Încă ceva aflați dar: iată,
Avram, care-i al vostru tată,
De bucurie, a săltat,
Atuncea când el a aflat,
Că o să vadă ziua Mea.
Deci, a văzut ziua a cea
Și, foarte mult, s-a veselit.”
57„Dar Tu, încă, n-ai împlinit
Cincizeci de ani” – ziseră ei –
„Și-acum, a ne convinge, vrei,
Că pe Avram, Tu l-ai văzut.
Tu chiar voiești a fi crezut?”
58Iisus le-a zis: „Luați aminte,
Căci Eu sunt mai de dinainte
De a se naște-Avram, al vost’.
Da, da, ‘naintea lui, am fost!”
59Când a sfârșit de cuvântat,
Ei, pietre-n mână, au luat,
Ca să-L lovească, dar Iisus
Se-ascunse, iute, și S-a dus,
Din Templu-apoi, trecând ușor
Și sigur, prin mijlocul lor.
Currently Selected:
Ioan 8: BIV2014
Highlight
Share
Copy
Want to have your highlights saved across all your devices? Sign up or sign in
Copyright © 2014 Ioan Ciorca
