Geneza 8
8
Sfârșitul potopului
1Când Domnu-aminte Și-a adus,
De Noe și de tot ce-a pus
Cu el, în arcă, a lăsat
Un vânt, să sufle, ne-ncetat.
Pe cer, norii s-au risipit,
Iar apele s-au potolit.
2Ale Adâncului izvoare,
A cerurilor stăvilare,
Au fost, cu toate, zăvorâte,
Iar ploile au fost oprite.
3Scăzut-au apele și deci,
După o sută și cincizeci
De zile, mult s-au micșorat.
4Luna a șaptea a urmat,
Din care-n grabă au trecut
Șapteșpe zile, când, văzut
Fusese vârful munților,
Din mijlocul valurilor.
Corabia s-a așezat,
Ușor, pe munții Ararat,
Căci drumul și le-a împlinit.
5Apa scădea necontenit,
Și-n prima zi din luna care
A zecea e la numărare,
De sub al apelor covor
Ieșit-a piscul munților.
6Trecut-au patruzeci de zile,
Când – după a Scripturii file –
Aflăm că Noe a deschis
7Fereastra și că a trimis
Un corb, menit să cerceteze
Și apele să le scruteze.
S-a dus și s-a înapoiat,
Pentru că apa n-a secat.
8A mai trimis un porumbel,
9Dar s-a întors ‘napoi și el,
Că n-a găsit, făcându-și zborul,
Un loc de-a-și așeza piciorul.
Noe-a-ntins mâna – l-a luat –
Și-n arcă, iar, l-a așezat.
10A stat apoi, în așteptare,
O săptămână. Ca să zboare,
A scos iar porumbelu-afară.
Când s-a întors, abia spre seară,
11Cu-o frunză de măslin în cioc,
Noe a înțeles pe loc,
Că pe pământ, apa-a scăzut.
12Iar, șapte zile au trecut.
13În luna-ntâi – în prima zi –
În anul șasesute și
Un an, secat-au apele.
Noe deschis-a trapele
Corabiei și s-a uitat:
Pământul, tot, era uscat.
14A douăzeci și șaptea zi,
Din luna-doua, când sosi –
Pământu-ntreg fiind uscat –
Venit-a timpul așteptat,
De către toți, cu nerăbdare,
Ca pe pământ să se coboare.
Ieșirea lui Noe din corabie
15Lui Noe, Domnul i-a vorbit:
16„Călătoria s-a sfârșit.
Ieșiți, tu și nevasta. Ia
Pe fiii tăi și-asemenea,
Să iasă și soațele lor.
17Să scoți apoi, acel popor
De animale, pe pământ:
Păsări și vite câte sânt,
Și târâtoare – ca să crească,
Sămânța să și-o înmulțească,
Acoperind a lumii față,
Umplând pământul iar, de viață!”
18Noe, cu soața, au ieșit –
Fii și nurori i-au însoțit,
19Și dobitoace, târâtoare,
Păsări și-orice făptură care
Își duce viața pe pământ,
Sub cer, drept acoperământ.
20Acolo, Noe a zidit
Altar și-n urmă, a jertfit,
Din dobitoacele curate,
Din păsările ne-ntinate,
Aducând Domnului, în dar,
Arderi de tot, pe-al Său altar.
21Miros plăcut s-a ridicat
În fața Domnului. A stat
Prea Sfântul, și S-a socotit:
„N-am să mai blestem! Nimicit,
Pământul – pentru oameni doar –
Nu va mai fi, căci e-n zadar.
Omul – de tânăr – înspre rău,
Se-apleacă în sufletul său
Și face din el un pustiu.
N-am să lovesc tot ce e viu!
22Pământul – cât are să ție –
Veșnic, o lege o să fie:
Nu va mai înceta aratul
Și-asemenea, nici seceratul;
După căldură, frig se-așează,
Iar verii, iarna îi urmează.
După zi, noapte o să vină,
Căci legea-n veci are să țină!”
Избрани в момента:
Geneza 8: BIV2014
Маркирай стих
Споделяне
Копиране
Искате ли вашите акценти да бъдат запазени на всички ваши устройства? Регистрирайте се или влезте
Copyright © 2014 Ioan Ciorca