Luca 8 سے مشہور بائبلی آیات

شئیر

Sămânța care-a nimerit, În bun pământ, i-a-ntruchipat Pe cei care au ascultat Cuvântul și-apoi L-au primit. În inimă, L-au ocrotit, Și au dat roadă, în răbdare.

Bobul din spini e potrivit, Cu omul care-a auzit, Cuvântul, însă, n-a luat Seama, lăsându-L înecat De grijile nenumărate, De bogățiile-adunate, De tot ce dă, vieții, plăcere. Astfel, Cuvântul, în om, piere, Fără ca El să fi rodit.

Acea sămânță, dintre stânci, Cu rădăcini puțin adânci, E omul care-a auzit Cuvântul. Vesel, L-a primit, Însă, prea mult, nu L-a ținut, Căci, rădăcini, nu a avut. Puțin, numai, L-a găzduit, Dar când ispita a venit, Îndată, el L-a și pierdut, Căci, în ispită, a căzut.

Privi spre ucenici apoi, Și zise: „Să Îmi spuneți voi, Unde vă e credința, oare?” Dar ei, speriați, plini de mirare, Unii pe alții, se-ntrebau, Pentru că nu Îl cunoșteau: „Cine e Cel care vorbește? L-ați auzit, cum poruncește, Și apelor și vântului, Iar ele-ascultă glasul Lui?!”

Semințele ce-au nimerit Mai lângă drum, au zugrăvit Pe cei ce-aud Cuvântul; dar, Aceasta este în zadar, Pentru că diavolu-a venit Și-acel Cuvânt, el le-a răpit, Spre a nu-L crede, să nu-L știe, Ca mântuiți, ei să nu fie.

Nimic nu e acoperit, Spre a nu fi descoperit. Nu-i nici o taină bine-ascunsă, Încât, să nu fie pătrunsă, Descoperită și să vină, Să se arate, în lumină.

Văzându-se fără scăpare, Femeia I s-a-nfățișat; Speriată, I s-a închinat Și-n urmă, ea a povestit, Cât de mult timp, a suferit, Din ce pricină a întins Mâna și, haina, I-a atins, Și cum simțit-a, imediat, Că boala i s-a vindecat. Iisus, femeii, i-a vorbit: „Credința ta te-a mântuit! Du-te în pace, fiica Mea!”

Iisus dormea, netulburat; Discipolii L-au deșteptat Strigând speriați: „Doamne, pierim! Ne înghit apele! Murim!” Iisus, atunci, S-a ridicat, Valuri și vânturi a certat, Încât, toate s-au potolit Iar liniștea s-a-nstăpânit.