Geneza 6:1-4

Când oamenii s-au înmulțit, Crescând în număr, negreșit Că multe fete au avut. Ai Domnului fii au văzut Că fetele oamenilor Frumoase sunt. În gândul lor, S-au hotărât și au plecat Și de neveste au luat, Pe cele care le-au plăcut. Când însă, Domnul i-a văzut, A zis: „Zadarnic! Duhul Meu Nu va rămâne-n om mereu, Totuși, până-l întorc „acasă” –, Iar pân’ am să-l întorc „acasă” – Adică să-l culc în mormânt, Căci e luat din ăst pământ – Iată că viața i-o scurtez Și un hotar am să-i așez, La ani, să nu trăiască-n veci. Îi las o sută douăzeci!” În acea vreme, se aflau, Pe lume, uriași. Erau… Câți – nu ne spune Biblia – dar Un lucru se desprinde clar: Erau; și s-au perpetuat Și după ce și-au fost luat, Ai Domnului fii, de neveste, Din pământence, iar aceste, Cu mulți copii, i-au dăruit. Din uriași, s-au zămislit Vitejii ce-au făcut din nume, În vremurile vechi, renume.