Neemia 2:6-20
Neemia 2:6-20 Biblia în Versiune Actualizată 2018 (BVA)
În timp ce regina era lângă el, regele m-a întrebat: „Cât va dura călătoria ta și când te vei întoarce?” Am stabilit o dată; iar regele a fost binevoitor și mi-a permis să plec. I-am mai zis regelui: „Dacă regele consideră că este cazul, aș vrea să mi se dea scrisori adresate guvernatorilor provinciei de dincolo de râu – ca să îmi permită să trec atunci când voi ajunge în teritoriul numit Iuda. Aș mai vrea o scrisoare adresată lui Asaf – paznicul pădurii regelui – ca să îmi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței de lângă Templu, pentru zidul orașului și pentru casa în care voi locui.” Regele mi-a dat tot ce am cerut – pentru că eram susținut de mâna bună a Dumnezeului meu. Am ajuns la guvernatorii provinciei de dincolo de râu; și le-am dat scrisorile regelui. Regele trimisese împreună cu mine niște conducători de armată și niște călăreți. Când horonitul Sanbalat și slujitorul amonit numit Tobia au auzit acest lucru, au fost foarte deranjați pentru că venise cineva să lucreze pentru binele israelienilor. Când am ajuns la Ierusalim, ne-am odihnit acolo trei zile. Apoi m-am trezit noaptea și am luat cu mine câțiva oameni – fără să spun nimănui ce mi-a pus Dumnezeu în inimă să fac la Ierusalim. Nu am luat cu mine niciun alt animal, cu excepția celui pe care mergeam călare. Am plecat noaptea, trecând de „Poarta Văii”. M-am deplasat spre „Izvorul Dragonului” și spre „Poarta Gunoiului”. M-am uitat cu atenție la zidurile Ierusalimului care fuseseră dărâmate. Am privit și la porțile orașului care erau distruse de foc. Când am vrut să trec prin „Poarta Izvorului” și să merg spre „Lacul Regelui”, nu a fost suficient spațiu (de trecere) pentru animalul pe care călăream. Am trecut apoi prin vale, am urcat – în timp ce era tot noapte – și m-am uitat cu atenție la zid. Apoi am reintrat pe „Poarta Văii”; și astfel m-am întors. Administratorii nu știau nici unde am fost, nici ce am făcut acolo. Până atunci nu le spusesem nimic nici iudeilor, nici preoților, nici celor care aveau o situație materială bună, nici leviților, nici administratorilor și nici celorlalți slujitori. Apoi le-am zis: „Vedeți starea dezastruoasă în care suntem! Ierusalimul este în ruine, iar porțile lui sunt distruse de foc. Haideți să reconstruim zidul Ierusalimului – ca să nu ne mai fie rușine (în fața celorlalte popoare)!” Apoi le-am povestit cât de mare a fost bunătatea Dumnezeului meu și mâna Lui față de mine. Le-am relatat și cuvintele pe care mi le-a spus regele. Atunci ei au zis: „Să mergem să construim!” Și astfel, s-au încurajat pentru realizarea acestei lucrări bune. Când horonitul Sanbalat împreună cu slujitorul amonit numit Tobia și cu arabul Gheșem au aflat despre acest lucru, ne-au ridiculizat și ne-au desconsiderat, zicând: „Ce faceți voi acolo? Vă revoltați împotriva regelui?” Eu le-am răspuns: „Dumnezeul cerului ne va ajuta să reușim! Noi – slujitorii Lui – vom începe să reconstruim. Dar voi nu aveți nici moștenire, nici drepturi și nici vreo altă dovadă că aparțineți Ierusalimului.”
Neemia 2:6-20 Biblia Traducerea Fidela 2015 (BTF2015)
Și împăratul mi-a spus (împărăteasa de asemenea ședea lângă el): Cât de lungă va fi călătoria ta? Și când te vei întoarce? Astfel a făcut plăcere împăratului să mă trimită; și i-am hotărât un timp. Mai mult, am spus împăratului: Dacă ar place împăratului, să mi se dea scrisori către guvernatorii de dincolo de râu, ca să mă lase să trec până voi ajunge în Iuda; Și o scrisoare către Asaf păzitorul pădurii împăratului, ca să îmi dea lemnăria să fac bârne pentru porțile palatului care aparținea de casă, și pentru zidul cetății și pentru casa în care voi intra. Și împăratul mi-a dat, conform cu mâna cea bună a Dumnezeului meu peste mine. Atunci am mers la guvernatorii de dincolo de râu și le-am dat scrisorile împăratului. Și împăratul trimisese căpetenii ale armatei și călăreți cu mine. Când Sanbalat horonitul și Tobia, servitorul, amonitul, au auzit de aceasta, i-a mâhnit foarte tare că a venit un om să caute bunăstarea copiilor lui Israel. Astfel, eu am venit la Ierusalim și am stat acolo trei zile. Și m-am sculat noaptea, eu și câțiva bărbați cu mine; nici nu am spus vreunui om ce pusese Dumnezeul meu în inima mea pentru a face la Ierusalim; nici nu era acolo vreun animal cu mine, în afară de animalul pe care călăream. Și am ieșit noaptea pe poarta văii, chiar prin fața fântânii dragonului și spre poarta bălegarului și am văzut zidurile Ierusalimului care erau dărâmate și porțile lui mistuite de foc. Atunci am mers la poarta fântânii și la scăldătoarea împăratului; dar nu era loc pentru animalul care era sub mine să treacă. Atunci am urcat eu noaptea pe lângă pârâu și am văzut zidul și m-am dus înapoi și am intrat pe poarta văii și m-am întors. Și conducătorii nu știau unde mersesem, sau ce făcusem; nici nu spusesem încă aceasta iudeilor, nici preoților, nici nobililor, nici conducătorilor, nici celorlalți care făceau lucrarea. Atunci le-am spus: Voi vedeți nenorocirea în care suntem, cum Ierusalimul șade risipit și porțile lui sunt arse cu foc; veniți și să construim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară. Atunci le-am spus despre mâna Dumnezeului meu care fusese bună peste mine; și de asemenea de cuvintele împăratului pe care mi le spusese. Iar ei au spus: Să ne ridicăm și să construim. Astfel, și-au întărit mâinile pentru această lucrare bună. Dar când Sanbalat horonitul și Tobia, servitorul, amonitul, și Gheșem arabul, au auzit aceasta, au râs de noi în batjocură și ne-au disprețuit și au spus: Ce este acest lucru pe care îl faceți? Vă răzvrătiți împotriva împăratului? Atunci le-am răspuns și le-am zis: Dumnezeul cerului, el ne va face să prosperăm; de aceea noi, servitorii săi, ne vom ridica și vom construi; dar voi nu aveți nici parte, nici drept, nici amintire în Ierusalim.
Neemia 2:6-20 Ediția Dumitru Cornilescu revizuită 2022 (EDCR)
Împăratul, care o avea alături de el pe împărăteasă, mi‑a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec și i‑am hotărât o vreme. Apoi i‑am zis împăratului: „Dacă împăratul găsește cu cale, să mi se dea scrisori pentru guvernatorii din Transeufratena, ca să‑mi îngăduie să trec și să intru în Iuda, precum și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să‑mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile fortăreței Templului, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi‑a dat ce am cerut, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine. M‑am dus la guvernatorii din Transeufratena și le‑am dat scrisorile împăratului, care trimisese cu mine niște căpetenii ale oștirii și călăreți. Însă când Sanbalat, horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, au auzit lucrul acesta, s‑au făcut foc și pară că venea un om să caute binele fiilor lui Israel. Am ajuns la Ierusalim și am rămas acolo trei zile. După aceea, m‑am sculat noaptea cu câțiva oameni, dar nu am spus nimănui ce‑mi pusese Dumnezeul meu pe inimă să fac pentru Ierusalim. Nu adusesem cu mine niciun animal în afară de cel pe care călăream. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii și m‑am îndreptat spre Izvorul Balaurului și spre Poarta Gunoiului, cercetând zidurile Ierusalimului, care fuseseră sparte, și porțile arse de foc. Am trecut pe la Poarta Izvorului și pe la Iazul Regelui și nu era loc pe unde să treacă animalul care era sub mine. Am urcat noaptea prin vale și am cercetat zidul. Apoi am intrat iarăși pe Poarta Văii, întorcându‑mă astfel. Mai marii poporului nu știau unde fusesem și ce făcusem. Până în clipa aceea nu le spusesem nimic iudeilor, nici preoților, nici nobililor, nici mai‑marilor, nici vreunuia dintre cei care purtau vreo răspundere. Atunci le‑am zis: „Vedeți și voi starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este în ruine și porțile sunt arse de foc. Haideți să zidim iarăși zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de ocară!” Și le‑am istorisit cum mâna bună a Dumnezeului meu fusese peste mine și ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Atunci, să ne apucăm să zidim!” Și au prins curaj să înceapă această lucrare bună. Dar când au auzit aceasta, Sanbalat, horonitul, Tobia, slujitorul amonit, și Gheșem, arabul, și‑au bătut joc de noi și ne‑au aruncat vorbe disprețuitoare, zicând: „Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului?” Și eu le‑am răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă! Noi, robii Săi, ne vom apuca să zidim, dar voi n‑aveți nici parte, nici drept, nici pomenire în Ierusalim!”
Neemia 2:6-20 Biblia Dumitru Cornilescu 2024 (EDC100)
Împăratul, lângă care ședea și împărăteasa, mi-a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec și i-am hotărât o vreme. Apoi i-am zis împăratului: „Dacă găsește împăratul cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii de dincolo de Râu, ca să mă lase să trec și să intru în Iuda, și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemn să fac grinzi pentru porțile cetățuii de lângă Casă, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine. M-am dus la dregătorii de dincolo de Râu și le-am dat scrisorile împăratului, care pusese să mă însoțească niște mai-mari ai oștii și niște călăreți. Lui Sanbalat, horonitul, și lui Tobia, slujitorul amonit, când au auzit lucrul acesta, nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel. Am ajuns la Ierusalim și am rămas acolo trei zile. După aceea m-am sculat noaptea cu câțiva oameni, fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim. Nu era cu mine nicio altă vită în afară de vita pe care călăream. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii și m-am îndreptat spre Izvorul Balaurului și spre Poarta Gunoiului, uitându-mă cu băgare de seamă la zidurile dărâmate ale Ierusalimului și la porțile lui arse de foc. Am trecut pe la Poarta Izvorului și pe la Iazul Împăratului, și nu era loc pe unde să treacă vita care era sub mine. M-am suit noaptea pe la pârâu și m-am uitat iarăși cu băgare de seamă la zid. Apoi am intrat pe Poarta Văii și astfel m-am întors. Dregătorii nu știau unde fusesem și ce făceam. Până în clipa aceea nu le spusesem nimic iudeilor, nici preoților, nici mai-marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi. Le-am zis atunci: „Vedeți starea nenorocită în care suntem: Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!” Și le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine și ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Să ne sculăm și să zidim!” Și s-au întărit în această hotărâre bună. Sanbalat, horonitul, Tobia, slujitorul amonit, și Gheșem, arabul, fiind înștiințați, și-au bătut joc de noi și ne-au disprețuit. Ei au zis: „Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului?” Și eu le-am răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbânda. Noi, robii Săi, ne vom scula și vom zidi, dar voi n-aveți nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim.”
Neemia 2:6-20 Biblia în versuri 2014 (BIV2014)
Lângă-mpărat, atuncea, sta Și-mpărăteasa și-asculta. Câteva clipe se gândise Și-n urmă împăratul zise: „Cât timp are să îți ia ție, O astfel de călătorie? Când crezi că vei putea apoi, A te întoarce înapoi?” După ce fost-am învoit, O vreme eu am stabilit – Ca să pornesc – și-am cuvântat În acest fel către-mpărat: „Dacă-mpăratu-o să găsească Cu cale să mă-nvrednicească, Dându-mi scrisori către cei cari Sunt dincolo de Râu mai mari, Grabnic voi reuși să plec Și-n Iuda voi putea să trec. Dacă măria-ta va vrea, Altă scrisoare să îmi dea Către Asaf cari, păzitor, Se află, al pădurilor Ce aparțin de împărat, Atuncea eu voi fi luat Lemne din care – mai apoi – Grinzi, pentru casă, face-voi Și porți care au să se puie La zidul de la cetățuie.” În urmă, eu am căpătat Scrisorile de la-mpărat, Pentru că Domnul Dumnezeu, Cu mine, fost-a, tot mereu. M-am dus la dregătorii cari Sunt dincolo de Râu mai mari Și-n ale lor mâini am lăsat Scrisorile de la-mpărat, Prin care el a poruncit Să mă-nsoțească – negreșit – Câțiva dintre aceia cari, Peste oștire sunt mai mari, Având cu ei o mică cată Ce-a fost din călăreți formată. Când Sambalat a auzit – Cel care fost-a Horonit – Și-un Amonit – cari se vădea Că se chemase Tobia – S-au mâniat. Nu le-a plăcut – Deloc – atunci când au văzut Că cineva se-nteresează De Israel și că lucrează Spre binele copiilor Din al lui Israel popor. Către Ierusalim apoi – Într-un sfârșit, plecarăm noi. Când în cetate am sosit, Trei zile-acolo ne-am oprit. După aceea, m-am sculat, În miez de noapte, și-am plecat Fără a spune nimănui, Ce a pus Domnul cerului În a mea inimă, ca eu Să fac, pentru poporul meu, Și-apoi pentru cetatea care, Ierusalim, drept nume, are. Singur în noapte, eu eram, Cu vita ce o călăream. Prin poarta văii am trecut Și spre izvorul cunoscut Drept „al balaurului”, eu M-am îndreptat. În gândul meu, Am hotărât să plec apoi, Spre porțile dinspre gunoi. Priveam, atent, către cetate La zidurile dărâmate Și porțile ei năruite Care, de foc, sunt mistuite. Trecut-am pe la poarta care Aflată e lângă izvoare Și-am mers spre malul iazului Cari este-al împăratului Și-n felu-acesta am văzut Că n-avea loc să fi trecut Vita, pe care o aveam, Pe care eu o călăream. Către pârâu, m-am îndreptat Și-atent, la ziduri, m-am uitat. Spre poarta văi-am mers apoi Și astfel m-am întors ‘napoi. Dar dregătorii n-au știut Unde am fost și ce-am făcut. N-am spus nimic nici la ai mei – Deci la cei care sunt Iudei – N-am spus nimic preoților N-am spus nici dregătorilor Și-asemenea nici celor cari Se dovedeau a fi mai mari. După aceea, am plecat, În fața lor m-am așezat Și le-am vorbit: „Vedeți dar voi, Starea în care suntem noi! Ierusalimu-i l-a pământ Iar porțile lui, arse, sânt. Veniți, din nou, să îl zidim, Ca de ocară să nu fim!” Apoi, eu le-am istorisit Cum Dumnezeu m-a însoțit Și felu-n care-a cuvântat Însuși al nostru împărat. Ei au răspuns: „Hai să pornim, Ierusalimul, să-l zidim!” Când hotărârea fu luată, Toți se-ntăriră, de îndată. Atunci când fost-a înștiințat De hotărâre, Sambalat – Cel care este Horonit – Cu Tobia – cel Amonit – Și cu Gheșem – acela care Arab fusese, din născare – Iute-și bătură joc de noi Și-n acest fel au zis apoi: „Ce faceți voi? Ce încercați? Voiți ca să vă răsculați Contra-mpăratului?” Iar eu Răspuns-am: „Iată, Dumnezeu, Cari este Domn al cerului, E-alături de poporul Lui. Ne sprijinește și-o să fim În stare ca să izbândim. Ai Domnului robi, suntem noi. De-aceea, vom zidi – apoi – Astă cetate, dar în ea, Parte – nicicând – nu veți avea. Nu veți avea – vă dau de știre – Nici măcar drept de amintire”
Neemia 2:6-20 Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020 (VBRC2020)
Regele – lângă care stătea regina – mi-a zis: „Până când va dura călătoria și când te vei întoarce?”. I-a plăcut regelui, mi-a dat drumul, iar eu i-am zis când [mă voi întoarce]. Apoi i-am zis regelui: „Dacă este un [lucru] bun pentru rege, să mi se dea scrisori pentru guvernatorii de dincolo de Râu ca să mă lase să trec și să ajung în Iúda și o scrisoare pentru Asáf, păzitorul pădurii regelui, ca să-mi dea lemn să fac grinzi pentru porțile fortăreței care este lângă casă, pentru zidul cetății și pentru casa unde voi merge!”. Regele mi-a dat, pentru că mâna binevoitoare a Domnului era asupra mea. Am ajuns la guvernatorii de dincolo de Râu și le-am dat scrisorile regelui. Regele trimisese cu mine căpetenii ale armatei și călăreți. Când au auzit Sanbalát din Horón și Tobía, slujitorul din Amón, le-a părut tare rău că a venit cineva să caute binele fiilor lui Israél. Am ajuns la Ierusalím și am stat acolo trei zile. M-am ridicat noaptea, eu și puținii oameni care erau cu mine, și nu am spus nimănui ce îmi pusese Domnul la inimă să fac pentru Ierusalím. Nu aveam cu mine niciun animal decât animalul pe care călăream. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii, spre Izvorul Balaurului și spre Poarta Gunoiului. Am cercetat zidurile Ierusalímului, care erau sparte, și porțile lui care erau mistuite de foc. Am trecut pe la Poarta Izvorului și pe la Piscina Regelui, dar nu era loc pentru animalul de sub mine ca să treacă. Am urcat până la pârâu noaptea și am cercetat zidul. Apoi, revenind prin Poarta Văii, m-am întors. Guvernatorii nu știau unde mersesem și ce făceam. Căci până atunci nu le făcusem cunoscut nici iudeilor, nici preoților, nici conducătorilor, nici guvernatorilor și nici celorlalți care făceau lucrarea. Apoi le-am zis: „Voi vedeți nenorocirea în care suntem: Ierusalímul este pustiit și porțile lui sunt arse în foc. Veniți să reconstruim zidul Ierusalímului, ca să nu mai fim de batjocură!”. Le-am făcut cunoscut cum mâna cea binevoitoare a Domnului fusese asupra mea și cuvintele regelui pe care mi le spusese. Ei au spus: „Să ne ridicăm și să construim!”. Și s-au încurajat pentru [a face] bine. Când au auzit Sanbalát din Horón, Tobía, slujitorul din Amón, și Ghéșem din Arábia și-au bătut joc de noi și ne-au disprețuit. Ei au zis: „Ce este acest lucru pe care îl faceți? Vreți să vă revoltați împotriva regelui?”. Însă eu le-am răspuns, zicându-le: „Dumnezeul cerurilor ne va da succes; noi, slujitorii lui, ne vom ridica și vom construi. Dar voi nu aveți parte, nici drept, nici amintire în Ierusalím”.
Neemia 2:6-20 Noua Traducere Românească (NTR)
Atunci împăratul, lângă care era așezată și împărăteasa, m-a întrebat: ‒ Cât va dura călătoria ta și când te vei întoarce? Am hotărât o dată, iar împăratul a fost binevoitor și mi-a dat voie să plec. I-am mai zis împăratului: ‒ Dacă împăratul găsește de cuviință, să mi se dea scrisori către guvernatorii provinciei de peste Râu, ca să-mi dea voie să trec până când voi ajunge în Iuda, și o scrisoare către Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile citadelei din preajma Templului, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui. Împăratul mi-a dat tot ce am cerut, fiindcă mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine. Am ajuns la guvernatorii provinciei de peste Râu și le-am dat scrisorile împăratului. Împăratul trimisese împreună cu mine niște căpetenii de armată și niște călăreți. Când Sanbalat, horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, au auzit aceasta, s-au tulburat foarte tare pentru faptul că cineva venise să caute binele fiilor lui Israel. Când am ajuns la Ierusalim, am rămas acolo timp de trei zile. Apoi m-am trezit noaptea și am luat cu mine câțiva oameni, fără să spun nimănui ce mi-a pus Dumnezeu pe inimă să fac la Ierusalim. Nu am luat cu mine niciun alt animal, în afară de cel pe care mergeam călare. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii și m-am îndreptat înspre Izvorul Dragonului și înspre Poarta Gunoiului, uitându-mă cu atenție la zidurile Ierusalimului, care fuseseră dărâmate, și la porțile lui care fuseseră distruse de foc. Când am vrut să trec prin Poarta Izvorului înspre Lacul Regelui, nu a fost destul loc pentru animalul pe care călăream. M-am dus noaptea prin vale și m-am uitat cu atenție la zid, după care am intrat prin Poarta Văii și m-am întors. Dregătorii nu știau nici unde am mers, nici ce am făcut. Până atunci nu le spusesem nimic nici iudeilor, nici preoților, nici nobililor, nici leviților, nici dregătorilor și nici celorlalți slujbași. Atunci le-am zis: ‒ Vedeți starea jalnică în care ne aflăm! Ierusalimul este în ruine, iar porțile lui sunt arse de foc. Haideți să reconstruim zidul Ierusalimului, ca să nu mai fim de rușine! Și le-am istorisit cât de bună a fost mâna Dumnezeului meu față de mine și cuvintele pe care mi le-a spus împăratul. Ei au zis: ‒ Să ne ridicăm și să-l reconstruim! Și s-au încurajat cu toții ca să înceapă această lucrare bună. Când horonitul Sanbalat, Tobia, slujitorul amonit, și arabul Gheșem au aflat aceasta, ne-au batjocorit și ne-au disprețuit, zicând: ‒ Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului? Eu le-am răspuns și le-am zis: ‒ Dumnezeul cerurilor, El ne va ajuta să reușim. Noi, slujitorii Lui, vom începe să reconstruim. Cât despre voi, nu aveți nici moștenire, nici drepturi și nici amintire în Ierusalim.
Neemia 2:6-20 Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924, Dumitru Cornilescu (VDC)
Împăratul, lângă care ședea și împărăteasa, mi-a zis atunci: „Cât va ține călătoria ta și când te vei întoarce?” Împăratul a găsit cu cale să mă lase să plec și i-am hotărât o vreme. Apoi am zis împăratului: „Dacă găsește împăratul cu cale, să mi se dea scrisori pentru dregătorii de dincolo de râu, ca să mă lase să trec și să intru în Iuda, și o scrisoare pentru Asaf, păzitorul pădurii împăratului, ca să-mi dea lemne să fac grinzi pentru porțile cetățuiei de lângă casă, pentru zidul cetății și pentru casa în care voi locui.” Împăratul mi-a dat aceste scrisori, căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine. M-am dus la dregătorii de dincolo de râu și le-am dat scrisorile împăratului, care pusese să mă însoțească niște mai-mari ai oastei și niște călăreți. Sanbalat, Horonitul, și Tobia, slujitorul amonit, când au auzit lucrul acesta, nu le-a plăcut deloc că venea un om să caute binele copiilor lui Israel. Am ajuns la Ierusalim și am rămas acolo trei zile. După aceea, m-am sculat noaptea cu câțiva oameni, fără să fi spus cuiva ce-mi pusese Dumnezeul meu în inimă să fac pentru Ierusalim. Nu era cu mine nicio altă vită, afară de vita pe care călăream. Am ieșit noaptea pe Poarta Văii și m-am îndreptat spre Izvorul Balaurului și spre Poarta Gunoiului, uitându-mă cu băgare de seamă la zidurile dărâmate ale Ierusalimului și la porțile lui arse de foc. Am trecut pe la Poarta Izvorului și pe la Iazul Împăratului, și nu era loc pe unde să treacă vita care era sub mine. M-am suit noaptea pe la pârâu și m-am uitat iarăși cu băgare de seamă la zid. Apoi am intrat pe Poarta Văii, și astfel m-am întors. Dregătorii nu știau unde fusesem și ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoților, nici mai-marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi. Le-am zis atunci: „Vedeți starea nenorocită în care suntem! Ierusalimul este dărâmat și porțile sunt arse de foc. Veniți să zidim iarăși zidul Ierusalimului și să nu mai fim de ocară!” Și le-am istorisit cum mâna cea bună a Dumnezeului meu fusese peste mine și ce cuvinte îmi spusese împăratul. Ei au zis: „Să ne sculăm și să zidim!” Și s-au întărit în această hotărâre bună. Sanbalat, Horonitul, Tobia, slujitorul amonit, și Gheșem, Arabul, fiind înștiințați, și-au bătut joc de noi și ne-au disprețuit. Ei au zis: „Ce faceți voi acolo? Vă răsculați împotriva împăratului?” Și eu le-am răspuns: „Dumnezeul cerurilor ne va da izbânda. Noi, robii Săi, ne vom scula și vom zidi, dar voi n-aveți nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim.”