Geneza 8:1-22
Geneza 8:1-22 Biblia Traducerea Fidela 2015 (BTF2015)
Și Dumnezeu și-a adus aminte de Noe și de fiecare viețuitoare și de toate vitele care erau cu el în arcă; și Dumnezeu a făcut să treacă un vânt peste pământ și apele s-au retras; De asemenea fântânile adâncului și ferestrele cerului au fost închise și ploaia din cer a fost oprită; Și apele se retrăgeau de pe pământ continuu și după ce s-au sfârșit o sută cincizeci de zile, apele s-au împuținat. Și arca s-a așezat în a șaptea lună, în a șaptesprezecea zi a lunii, pe munții Ararat. Și apele au scăzut continuu până în luna a zecea: în luna a zecea, în prima zi a lunii, s-au văzut vârfurile munților. Și s-a întâmplat, după ce s-au sfârșit patruzeci de zile, că Noe a deschis fereastra arcei pe care o făcuse, Și a trimis înainte un corb, care a ieșit și a mers încolo și încoace, până când au secat apele de pe pământ. De asemenea a trimis de la el un porumbel, să vadă dacă apele s-au retras de pe fața pământului; Dar porumbelul nu a găsit odihnă pentru talpa piciorului său și s-a întors la el în arcă, pentru că apele erau pe fața întregului pământ; atunci a întins mâna și l-a luat și l-a dus la el în arcă. Și a mai stat alte șapte zile și din nou a trimis porumbelul afară din arcă; Și porumbelul a venit la el seara și, iată, în ciocul lui era o frunză de măslin proaspăt ruptă, așa că Noe a cunoscut că apele s-au retras de pe pământ. Și a mai stat alte șapte zile și a trimis porumbelul, care nu s-a mai întors la el. Și s-a întâmplat în anul șase sute și unu, în prima lună, în prima zi a lunii, apele au secat de pe pământ; și Noe a ridicat acoperișul arcei și a privit și, iată, fața pământului era uscată. Și în a doua lună, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul a fost uscat. Și Dumnezeu i-a vorbit lui Noe, spunând: Ieși din arcă, tu și soția ta și fiii tăi și soțiile fiilor tăi cu tine. Scoate împreună cu tine fiecare viețuitoare care este cu tine, a toată făptura, deopotrivă pasăre și vită și fiecare târâtoare care se târăște pe pământ, ca acestea să nască abundent pe pământ și să fie roditoare și să se înmulțească pe pământ. Și Noe a ieșit și fiii lui și soția lui și soțiile fiilor lui cu el; Fiecare fiară, fiecare târâtoare și fiecare pasăre și orice se târăște pe pământ, după felurile lor, au ieșit afară din arcă. Și Noe a zidit un altar DOMNULUI și a luat din fiecare fiară curată și din fiecare pasăre curată și a adus ofrande arse pe altar. Și DOMNUL a mirosit o aromă dulce și DOMNUL a spus în inima sa: Nu voi mai blestema din nou pământul vreodată din cauza omului, pentru că imaginația inimii omului este facere de rău din tinerețea lui, nici nu voi mai lovi din nou vreodată fiecare viețuitoare, așa cum am făcut. Cât timp pământul rămâne, semănatul și seceratul și frig și arșiță și vară și iarnă și zi și noapte nu vor înceta.
Geneza 8:1-22 Ediția Dumitru Cornilescu revizuită 2022 (EDCR)
Dumnezeu și‑a adus aminte de Noe, de toate fiarele și de toate vitele care erau cu el în arcă; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, iar apele s‑au domolit. Izvoarele adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise, iar ploaia din cer s‑a oprit. Apele s‑au tot retras de pe pământ și, după o sută cincizeci de zile, au scăzut, astfel încât, în luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, arca s‑a oprit pe munții Ararat. Apele au tot scăzut până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s‑au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra arcei pe care o făcuse. A dat drumul corbului, care a tot ieșit și s‑a întors până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul porumbelului, ca să vadă dacă se retrăseseră apele de pe fața pământului. Dar porumbelul n‑a găsit loc de odihnă pentru piciorul lui și s‑a întors la arcă, pentru că pe toată fața pământului erau ape. Noe a întins mâna, l‑a luat și l‑a adus în arcă. A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din arcă. Porumbelul s‑a întors la el pe înserate și, iată, avea în cioc o frunză de măslin ruptă de curând. Astfel a înțeles Noe că apele se retrăseseră de pe pământ. A mai așteptat alte șapte zile și a dat drumul porumbelului, iar acesta nu s‑a mai întors la el. În al șase sute unulea an al vieții lui Noe, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele se zvântaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte acoperământul arcei, s‑a uitat și, iată, fața pământului se zvântase. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat. Dumnezeu i‑a vorbit lui Noe și i‑a zis: „Ieșiți din arcă tu, nevasta ta, fiii tăi și nevestele fiilor tăi împreună cu tine! Scoate împreună cu tine toate viețuitoarele de tot felul care sunt cu tine: păsări, vite și toate târâtoarele care se târăsc pe pământ; să mișune, să rodească și să se înmulțească pe pământ.” Și Noe a ieșit cu fiii săi, cu nevasta sa și cu nevestele fiilor săi. Toate viețuitoarele, toate târâtoarele, toate păsările, toate câte se mișcă pe pământ au ieșit din arcă pe familii. Noe I‑a zidit DOMNULUI un altar, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și a adus arderi‑de‑tot pe altar. DOMNUL a mirosit mireasmă plăcută și a zis în inima Sa: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, chiar dacă pornirea inimii omului este rea din tinerețea lui, și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.”
Geneza 8:1-22 Biblia Dumitru Cornilescu 2024 (EDC100)
Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie; și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ și apele s-au potolit. Izvoarele adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise și ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se și, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micșorat. În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat. Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corabiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb, care a ieșit, ducându-se și întorcându-se până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul și unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe fața pământului. Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-și pună piciorul și s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată fața pământului. Noe a întins mâna, l-a luat și l-a băgat la el în corabie. A mai așteptat alte șapte zile și iarăși i-a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară și iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. A mai așteptat alte șapte zile și i-a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corabiei: s-a uitat și iată că fața pământului se uscase. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. Atunci Dumnezeu i-a vorbit lui Noe și i-a zis: „Ieși din corabie tu cu nevasta ta, fiii tăi și nevestele fiilor tăi cu tine! Scoate afară împreună cu tine toate viețuitoarele de tot felul care sunt cu tine, atât păsările, cât și vitele și toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mișune pe pământ, să crească și să se înmulțească pe pământ!” Și Noe a ieșit afară cu fiii săi, cu nevasta sa și cu nevestele fiilor săi. Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mișcă pe pământ, după soiurile lor, au ieșit din corabie. Noe I-a zidit un altar Domnului, a luat din toate dobitoacele curate și din toate păsările curate și a adus arderi-de-tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut; și Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!”
Geneza 8:1-22 Biblia în Versiune Actualizată 2018 (BVA)
Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe, de toate vietățile și de vitele care erau împreună cu el în corabie. El a făcut să sufle un vânt peste pământ; și astfel, apele au încetat să îl mai inunde. Fântânile adâncului și barajele cerului au fost închise; iar ploaia care venea de sus, s-a oprit. Apele au început atunci să se retragă de pe pământ. Scăderea lor a fost vizibilă la sfârșitul celor o sută cincizeci de zile. În a șaptesprezecea zi a lunii a șaptea, corabia s-a oprit pe munții (numiți ulterior) Ararat. Apele au continuat să scadă până în a zecea lună; și astfel, în prima zi din a zecea lună, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corăbiei pe care o făcuse. A dat drumul afară unui corb, ca să verifice dacă apele au scăzut (suficient). Acesta zbura în diferite zone, de unde se întorcea (la corabie). El a (tot) revenit până când s-au retras apele de pe pământ. Apoi a trimis și un porumbel, ca să verifice dacă scăzuseră apele de pe pământ. Dar porumbelul nu a găsit niciun loc unde să se așeze, pentru că apele erau destul de mari pe tot pământul. Astfel, el s-a întors la Noe în corabie. Acesta și-a întins mâna, l-a luat și l-a adus din nou cu el în interiorul corăbiei. A așteptat încă șapte zile. Apoi a dat drumul din nou porumbelului din corabie. Acesta s-a întors la el seara, având în cioc o frunză de măslin ruptă de puțin timp. Noe a înțeles astfel că apele de pe pământ scăzuseră. A mai așteptat încă șapte zile. Apoi a trimis din nou porumbelul; dar acesta nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu al vieții lui Noe, în prima zi a lunii întâi, pământul nu mai era sub apă. Noe a ridicat acoperișul corăbiei; și a văzut că apa se scursese de pe suprafața pământului. În a douăzeci și șaptea zi a lunii a doua, pământul era (deja) uscat. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Noe: „Ieși din corabie împreună cu soția ta, cu fiii tăi și cu soțiile lor. Scoate toate viețuitoarele care sunt (acolo) cu tine – păsări, animale (mai mari), împreună cu toate celelalte ființe mici care mișună pe pământ. Lasă-le astfel libere ca să se răspândească pe pământ, să fie fertile și să se înmulțească.” Astfel, Noe a părăsit corabia împreună cu fiii lui, cu soția lui și cu soțiile fiilor lui. Au ieșit din ea și toate celelalte vietăți, conform speciilor lor: animalele mici, toate păsările și toate ființele care se deplasează (și trăiesc) pe pământul uscat. Atunci Noe a construit un altar (pe care l-a dedicat) lui Iahve. A luat câteva dintre animalele curate și dintre păsările curate, pe care le-a sacrificat arzându-le apoi integral pe altar. Iahve a simțit o aromă plăcută; și a zis în Sine Însuși: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza faptelor omului; pentru că la nivelul minții lui, el este orientat spre rău încă din tinerețe. Nu voi mai distruge pe niciuna dintre celelalte viețuitoare, cum am făcut acum. Atât timp cât va exista pământul, nu vor înceta să se succeadă semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea.”
Geneza 8:1-22 Biblia în versuri 2014 (BIV2014)
Când Domnu-aminte Și-a adus, De Noe și de tot ce-a pus Cu el, în arcă, a lăsat Un vânt, să sufle, ne-ncetat. Pe cer, norii s-au risipit, Iar apele s-au potolit. Ale Adâncului izvoare, A cerurilor stăvilare, Au fost, cu toate, zăvorâte, Iar ploile au fost oprite. Scăzut-au apele și deci, După o sută și cincizeci De zile, mult s-au micșorat. Luna a șaptea a urmat, Din care-n grabă au trecut Șapteșpe zile, când, văzut Fusese vârful munților, Din mijlocul valurilor. Corabia s-a așezat, Ușor, pe munții Ararat, Căci drumul și le-a împlinit. Apa scădea necontenit, Și-n prima zi din luna care A zecea e la numărare, De sub al apelor covor Ieșit-a piscul munților. Trecut-au patruzeci de zile, Când – după a Scripturii file – Aflăm că Noe a deschis Fereastra și că a trimis Un corb, menit să cerceteze Și apele să le scruteze. S-a dus și s-a înapoiat, Pentru că apa n-a secat. A mai trimis un porumbel, Dar s-a întors ‘napoi și el, Că n-a găsit, făcându-și zborul, Un loc de-a-și așeza piciorul. Noe-a-ntins mâna – l-a luat – Și-n arcă, iar, l-a așezat. A stat apoi, în așteptare, O săptămână. Ca să zboare, A scos iar porumbelu-afară. Când s-a întors, abia spre seară, Cu-o frunză de măslin în cioc, Noe a înțeles pe loc, Că pe pământ, apa-a scăzut. Iar, șapte zile au trecut. În luna-ntâi – în prima zi – În anul șasesute și Un an, secat-au apele. Noe deschis-a trapele Corabiei și s-a uitat: Pământul, tot, era uscat. A douăzeci și șaptea zi, Din luna-doua, când sosi – Pământu-ntreg fiind uscat – Venit-a timpul așteptat, De către toți, cu nerăbdare, Ca pe pământ să se coboare. Lui Noe, Domnul i-a vorbit: „Călătoria s-a sfârșit. Ieșiți, tu și nevasta. Ia Pe fiii tăi și-asemenea, Să iasă și soațele lor. Să scoți apoi, acel popor De animale, pe pământ: Păsări și vite câte sânt, Și târâtoare – ca să crească, Sămânța să și-o înmulțească, Acoperind a lumii față, Umplând pământul iar, de viață!” Noe, cu soața, au ieșit – Fii și nurori i-au însoțit, Și dobitoace, târâtoare, Păsări și-orice făptură care Își duce viața pe pământ, Sub cer, drept acoperământ. Acolo, Noe a zidit Altar și-n urmă, a jertfit, Din dobitoacele curate, Din păsările ne-ntinate, Aducând Domnului, în dar, Arderi de tot, pe-al Său altar. Miros plăcut s-a ridicat În fața Domnului. A stat Prea Sfântul, și S-a socotit: „N-am să mai blestem! Nimicit, Pământul – pentru oameni doar – Nu va mai fi, căci e-n zadar. Omul – de tânăr – înspre rău, Se-apleacă în sufletul său Și face din el un pustiu. N-am să lovesc tot ce e viu! Pământul – cât are să ție – Veșnic, o lege o să fie: Nu va mai înceta aratul Și-asemenea, nici seceratul; După căldură, frig se-așează, Iar verii, iarna îi urmează. După zi, noapte o să vină, Căci legea-n veci are să țină!”
Geneza 8:1-22 Versiunea Biblia Romano-Catolică 2020 (VBRC2020)
Dumnezeu și-a adus aminte de Nóe și de toate viețuitoarele și de toate animalele care erau cu el în arcă. Și Dumnezeu a făcut să treacă un vânt pe pământ și apele s-au oprit. Au fost închise izvoarele abisului și stăvilarele cerurilor și a fost oprită ploaia din cer. Apele s-au întors de pe pământ și s-au retras. S-au redus și, după o sută cincizeci de zile, au scăzut. În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, arca s-a oprit pe munții Ararát. Apele s-au scurs și s-au retras până în luna a zecea. În luna a zecea, în [ziua] întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Nóe a deschis fereastra arcei pe care o făcuse. Și a trimis un corb, care ieșea, pleca și se întorcea, până când au secat apele de pe pământ. Apoi a trimis un porumbel, ca să vadă dacă s-au scurs apele de pe fața pământului. Porumbelul n-a găsit [niciun loc] unde să-și pună piciorul și s-a întors la el în arcă, fiindcă pe fața întregului pământ mai era încă apă. [Nóe] și-a întins mâna, l-a luat și l-a adus la el în arcă. A așteptat alte șapte zile și a trimis din nou porumbelul din arcă. Spre seară, porumbelul s-a întors la el având în cioc o ramură de măslin ruptă de curând. Nóe a știut atunci că apele s-au scurs de pe pământ. A așteptat alte șapte zile și a trimis porumbelul, care nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu al vieții lui Nóe, în luna întâi, în prima [zi] a lunii, apele secaseră de pe pământ. Nóe a dat la o parte acoperișul arcei și s-a uitat și, iată, fața pământului era uscată. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat. Atunci Dumnezeu i-a vorbit lui Nóe, zicând: „Ieșiți din arcă, tu și soția ta, fiii tăi și soțiile fiilor tăi cu tine! Toate viețuitoarele de orice fel care sunt cu tine, păsările, animalele, toate târâtoarele care se târăsc pe pământ, fă-le să iasă împreună cu tine: să mișune pe pământ, să fie rodnice și să se înmulțească pe pământ”! Și a ieșit Nóe cu fiii săi, cu soția sa și cu soțiile fiilor săi care erau împreună cu el. Toate viețuitoarele, toate târâtoarele, toate păsările și tot ce se târăște pe pământ, după speciile lor, au ieșit din arcă. Nóe a zidit un altar Domnului. A luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și le-a adus arderi de tot pe altar. Domnul a mirosit mireasma plăcută. A zis Domnul în inima lui: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza omului. Căci gândurile inimii omului sunt rele din tinerețea lui; și nu voi mai lovi toate viețuitoarele așa cum am făcut. În toate zilele cât va mai fi pământul, semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea nu vor înceta”.
Geneza 8:1-22 Noua Traducere Românească (NTR)
Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe și de toate vietățile sălbatice și toate animalele care erau cu el în arcă. Dumnezeu a făcut să sufle un vânt peste pământ, iar apele s-au liniștit. Izvoarele adâncului și ferestrele cerurilor au fost închise, iar ploaia din cer a fost oprită. Apele au început să se retragă de pe pământ. La sfârșitul celor o sută cincizeci de zile, ele au scăzut, iar în luna a șaptea, în a șaptesprezecea zi a lunii, arca s-a oprit pe munții Ararat. Apele au continuat să scadă până în luna a zecea, iar în ziua întâi a lunii a zecea, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra arcei pe care a făcut-o și a trimis afară un corb, care a ieșit, ducându-se și întorcându-se, până când apele de pe pământ au secat. Apoi a trimis un porumbel ca să vadă dacă apele de pe suprafața pământului au scăzut. Dar porumbelul n-a găsit niciun loc de odihnă pentru picioarele sale și s-a întors la Noe în arcă, deoarece încă mai era apă pe suprafața întregului pământ. Noe și-a întins mâna, l-a luat și l-a adus la el în arcă. A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul afară din arcă. Porumbelul s-a întors la el seara și iată că în ciocul lui avea o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a înțeles că apele de pe pământ scăzuseră. A mai așteptat alte șapte zile și a trimis iarăși porumbelul, dar acesta nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu, în prima lună, în ziua întâi a lunii, apele secaseră de pe pământ. Noe a dat la o parte învelitoarea arcei, s-a uitat și iată că suprafața pământului era uscată. În a douăzeci și șaptea zi a lunii a doua, pământul era uscat. Atunci Dumnezeu i-a vorbit lui Noe, zicând: „Ieși din arcă, tu, împreună cu soția ta, cu fiii tăi și cu soțiile acestora. Scoate afară toate vietățile, de orice fel, care sunt cu tine – păsări, animale și orice animal care se târăște pe pământ – pentru ca ele să se răspândească pe pământ, să fie roditoare și să se înmulțească“. Astfel, Noe a ieșit din arcă împreună cu fiii săi, cu soția sa și cu soțiile fiilor săi. De asemenea, orice vietate, orice târâtoare și orice pasăre, tot ce mișună pe pământ, potrivit familiilor lor, au ieșit și ele din arcă. Atunci Noe a construit un altar DOMNULUI, a luat din toate animalele curate și din toate păsările curate și le-a adus ca ardere-de-tot pe altar. DOMNUL a simțit aroma plăcută și a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema niciodată pământul din cauza omului, căci înclinația inimii lui este rea din tinerețe, și nici nu voi mai distruge toate viețuitoarele, așa cum am făcut-o. Atât timp cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea“.
Geneza 8:1-22 Biblia sau Sfânta Scriptură cu Trimiteri 1924, Dumitru Cornilescu (VDC)
Dumnezeu Și-a adus aminte de Noe, de toate viețuitoarele și de toate vitele care erau cu el în corabie și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt pe pământ, și apele s-au potolit. Izvoarele adâncului și stăvilarele cerurilor au fost închise și ploaia din cer a fost oprită. Apele au scăzut de pe fața pământului, scurgându-se și împuținându-se și, după o sută cincizeci de zile, apele s-au micșorat. În luna a șaptea, în ziua a șaptesprezecea a lunii, corabia s-a oprit pe munții Ararat. Apele au mers scăzând până în luna a zecea. În luna a zecea, în ziua întâi a lunii, s-au văzut vârfurile munților. După patruzeci de zile, Noe a deschis fereastra corabiei pe care o făcuse. A dat drumul unui corb care a ieșit, ducându-se și întorcându-se până când au secat apele de pe pământ. A dat drumul și unui porumbel, ca să vadă dacă scăzuseră apele de pe fața pământului. Dar porumbelul n-a găsit niciun loc ca să-și pună piciorul și s-a întors la el în corabie, căci erau ape pe toată fața pământului. Noe a întins mâna, l-a luat și l-a băgat la el în corabie. A mai așteptat alte șapte zile și iarăși a dat drumul porumbelului din corabie. Porumbelul s-a întors la el spre seară și iată că în ciocul lui era o frunză de măslin ruptă de curând. Noe a cunoscut astfel că apele scăzuseră pe pământ. A mai așteptat alte șapte zile și a dat drumul porumbelului. Dar porumbelul nu s-a mai întors la el. În anul șase sute unu, în luna întâi, în ziua întâi a lunii, apele secaseră pe pământ. Noe a ridicat învelitoarea corabiei: s-a uitat și iată că fața pământului se uscase. În luna a doua, în a douăzeci și șaptea zi a lunii, pământul era uscat de tot. Atunci, Dumnezeu a vorbit lui Noe și i-a zis: „Ieși din corabie, tu și nevastă-ta, fiii tăi și nevestele fiilor tăi cu tine! Scoate afară împreună cu tine toate viețuitoarele de tot felul, care sunt cu tine, atât păsările, cât și vitele și toate târâtoarele care se târăsc pe pământ: să mișune pe pământ, să crească și să se înmulțească pe pământ.” Și Noe a ieșit afară cu fiii săi, cu nevastă-sa și cu nevestele fiilor săi. Toate dobitoacele, toate târâtoarele, toate păsările, tot ce se mișcă pe pământ, după soiurile lor, au ieșit din corabie. Noe a zidit un altar Domnului, a luat din toate dobitoacele curate și din toate păsările curate și a adus arderi-de-tot pe altar. Domnul a mirosit un miros plăcut și Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui, și nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut. Cât va fi pământul, nu vor înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea!”