Cuvântul Domnului s-a dus
La Zaharia și i-a spus:
„Așa a zis Acel pe care
Drept Domn al ei, oștirea-L are:
„Faceți cu-adevărat dreptate!
Purtați-vă cu bunătate
Și să arete fiecare,
Aproapelui său, îndurare!
Pe văduve le ocrotiți!
Pe cei orfani nu-i asupriți,
Nici pe săracul de la voi
Și nici pe cel străin apoi!
Nimeni să nu gândească rău,
În inimă, de frate’ său!
Dar ei n-au vrut să ia aminte
Când s-au rostit aste cuvinte:
Urechile și-au astupat
Și-au întors spatele, de-ndat’.
Ca diamantul și-au făcut
Inima lor, căci nu au vrut
S-asculte Legea Domnului
Și nici cuvintele Celui
Cari Domn al oștii S-a vădit
Și prin al Său Duh, le-a rostit,
Prin toți prorocii cei pe care
Ia tot trimis, fără-ncetare.
Din astă pricină, apoi,
Domnul oștirilor, pe voi,
Ajuns-a de S-a mâniat.
Când El chema, n-ați ascultat.
De-aceea, zis-a Cel pe care,
Drept Domn al ei, oștirea-L are:
„Când M-au chemat, la rândul Meu,
N-am vrut ca să-i ascult, nici Eu,
Ci pentru că M-au mâniat,
În lume, i-am împrăștiat
Și-astfel, la neamuri, au șezut,
Pe care nu le-au cunoscut.
În urma lor, am pustiit
Țara, încât n-a mai voit –
După aceea – nimenea
Să vină ca să șeadă-n ea,
Pentru că țara cea plăcută
Fost-a-n pustie prefăcută!”