Zaharia 1:8-21

„Noapte era, când m-am uitat Și iată că am observat Un călăreț. Un cal avea Și-acela roșu se vădea. Omul și calul său s-au dus Sub un umbrar, între mirți pus. În urma lor, alți cai veneau: Albi, murgi și roșii se vădeau. Atuncea întrebat-am eu: „Ce-nseamnă caii, domnul meu?” Îngerul care a vorbit Cu mine, mi-a mărturisit: „Iată, am să-ți destăinuiesc, Ce semn, caii închipuiesc!” Omul care s-a așezat Chiar între mirți, a cuvântat: „Ei sunt trimiși de Domnul Sfântul, Ca să cutreiere pământul!” Cai-au vorbit Îngerului Venit din partea Domnului Și între mirți fusese-aflat: „Pământul l-am cutreierat Și iată că e liniștit, Fiind de pace-nvăluit!” Îngerul Domnului a stat, Atent și-apoi, a cuvântat: „Domn al oștirii, până când Mai zăbovești și n-ai de gând, Să areți milă și-ndurare Cetăților din Iuda, oare, Și-apoi Ierusalimului Și-asemenea poporului, De ai lăsat a Ta mânie Ca șaptezeci de ani să vie, Asupra lor să bântuiască?” Domnu-nceput-a să vorbească Și Îngerului prinse-ai spune Atuncea, numai vorbe bune. Când Îngerul L-a auzit S-a-ntors și astfel mi-a vorbit: „Strigă și zi: „Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are, A spus așa, ca să se știe: „Iată, sunt plin de gelozie, Pentru Ierusalim și-apoi Pentru Sion! Să știți dar voi, Cum că mânia-Mi se abate Peste popoarele-ngâmfate. Căci Eu puțin M-am mâniat, Dar ele-apoi M-au ajutat Ca să Mă mânii peste fire Și să stârnesc nenorocire. Tocmai de-aceea, înapoi, Către Ierusalim apoi, Am să Mă-ntorc în mila-Mi mare, Ca să revărs a Mea-ndurare. În el, din nou se va vedea Că se înalță Casa Mea Și va fi iarăși colindat, Cu frânghia de măsurat.” „Strigă și zi: „Acel pe care, Drept Domn al ei, oștirea-L are, A spus: „Cetățile acele Care se-arată ale Mele, De belșug, parte, vor avea, Pentru că Eu voi mângâia Sionu-atunci și – se-nțelege – Ierusalimu-l voi alege.” Îndată, eu mi-am ridicat Ochii în sus și m-am uitat. În clipa ‘ceea am văzut Cum patru coarne-au apărut! Atunci, spre Înger, m-am uitat Uimit și-apoi l-am întrebat: „Ce e cu coarnele acele? Ce vor ca să însemne ele?” El zise: „Aste coarne sânt Acelea cari, peste pământ, Pe Iuda l-au împrăștiat, Ierusalimul totodat’, Și au făcut, apoi, la fel, Și cu întregul Israel.” Patru fierari, mi-a arătat Domnul, iar eu am întrebat: „Ce vor să facă-aceștia, oare?” El mi-a răspuns: „Ei sunt cei care Vin ca să sperie – negreșit – Coarnele ce l-au risipit Pe Iuda, de n-a cutezat Nimeni să mai fi ridicat Capul. Fierarii vor tăia Coarnele-acestea – vei vedea – Căci ele-s ale tuturor Popoarele neamurilor, Cari împotrivă doar, au stat, Țării lui Iuda, ne-ncetat, Să-i risipească pe acei Cari sunt locuitori ai ei.”