Cântarea cântărilor 3:1-11

„Când vălul nopții a căzut, Am căutat în așternut, Pe cel care îmi e iubit, Dar iată că nu l-am găsit… Atunci, în grabă m-am sculat Și prin cetate-am alergat. Piețele le-am străbătut, Dar nicăieri nu l-am văzut. Pe ulițe am rătăcit Făr’ al afla pe-al meu iubit! M-am dus, atuncea, să-i găsesc Pe oamenii care păzesc Cetatea și i-am întrebat: „Nu știți, cumva, ce s-a-ntâmplat? Pe-al meu iubit, nu l-ați văzut?” Apoi – de ei, când am trecut – Cu bucurie, l-am găsit, Pe-al inimii mele iubit. Îndată, strâns, l-am apucat De mâini și nu l-am mai lăsat, Până intrat-am amândoi, În casa mamei mele-apoi Și în odaie am pășit, În care ea m-a zămislit.” „Vouă vă jur – fiice pe care, Ierusalimul meu le are – Pe căprioarele zglobii Și pe cerboaice din câmpii: Să nu cumva, voi să stârniți Iubirea, și să n-o treziți Din somn – luați dar, seama bine – Până când, singură, ea vine!” „Dar ce se vede? Ce să fie Ceea ce urcă din pustie, Asemeni unor stâlpi de fum Și se îndreaptă-ncoace acum, Având aburi de mir în jur Și de tămâie împrejur, De toate-aromele-nțesat Și de miresme-nconjurat Asemenea celor pe care Doar cel ce vinde mir le are?” Se vede o trăsură. Iată Că ea este înconjurată De șaizeci de viteji cari sânt Cei mai viteji de pe pământ, Și merg cu Solomon. Cu el, Cei mai viteji din Israel Se află. Toți sunt înarmați, Și toți cu lupta-s învățați. Săbii, la coapsă, și-au ținut Și de nimic nu s-au temut În timpul nopții, niciodată. Astă trăsură e lucrată – Cum Solomon avuse-n plan – Din lemn adus chiar din Liban. Toți stâlpii, din argint îi are. La spate sunt rezemătoare Care, din aur, s-au făcut. Scaun, din purpură țesut, Are caleașca, negreșit. Apoi, a fost împodobit – Tot mijlocul de la trăsură – Cu o aleasă țesătură, De către fiicele pe care Ierusalimul meu le are. Ieșiți voi, fete din Sion, Ca pe-mpăratul Solomon Să îl vedeți încoronat În ziua când s-a cununat. Acea cunună minunată, De mama sa-i fusese dată, Când inima-i – la cununie – Plină-i era, de veselie.”