Romani 8:12-21

„De-aceea, fraților, vă zic Că nu mai datorăm nimic Firii acesteia, acum. Să nu trăim, deci, nicidecum, După îndemnurile ei, Căci au să piară toți acei Care, neîncetat, trăiesc După îndemnul cel firesc. Dacă prin Duhul, bunăoară, Puteți să faceți ca să moară Faptele trupului, să știți Că voi, atunci, o să trăiți. Cei ce-s călăuziți mereu, De Duhul de la Dumnezeu, Copii ai Săi sunt, negreșit. Iar voi, cu toții, n-ați primit Un duh cari este de robie Ca frică, astfel, să vă fie; Aveți un duh de înfiere Care, mereu, ne dă putere, Ca să strigăm cu toți, deodată, Acum, „Ava”, adică „Tată”. Aflați că Duhu-adeverește – Când, cu al vostru, se unește – Că noi suntem copiii Lui, Suntem copiii Domnului. Și dacă rang de fii avem, Atunci moștenitori suntem: Îl moștenim, pe Cel de Sus, Noi, împreună cu Iisus, Dacă-mpreună cu El știm, Cu-adevărat, să suferim, Ca să fim proslăviți apoi, Asemeni lui Hristos, și noi. Eu socotesc că ne-nsemnate Sunt suferințele-ndurate – În vremile de-acum – de noi, Față de slava de apoi; Față de slava viitoare, Care-o s-o aibă fiecare, Nu-s vrednice a fi aduse Ele, și-alăturea ei, puse. De-asemeni, toată firea, iată, Cu o dorință înfocată, Așteaptă-a fi descoperiți Fiii lui Dumnezeu, iubiți. Căci toată firea – pot a spune – Supusă-i sub deșertăciune; Dar nu-i de voie-n astă stare, Ci din pricina celui care, În astă stare, a adus-o Când reușit-a de-a supus-o. Acum, cu o nădejde vie, Firea așteaptă, ca să vie, Vremea, în care, dezrobită, Va fi și ea și, izbăvită, De stricăciunea ce-o robea, Să poată-apoi parte-a avea De slobozenia slavei lor, Adică ai copiilor Pe care-i are Dumnezeu.