Romani 3:1-20

„Am să vă pun o întrebare: Ce fel de-ntâietate are Iudeul, printre cei din jur? Ș-apoi, tăierea împrejur, Îi este de vreo folosință? Vă spun dar, vouă, spre știință, Cum că al lor folos e mare. Întâi, o importanță are Faptul că neamului Iudeu, Cuvintele lui Dumnezeu, Date i-au fost, de la-nceput. Ce dacă unii n-au crezut? Credincioșia Domnului, De necredința omului, Ajunge nimicită-acum? N-o să se-ntâmple, nicidecum, Așa ceva, căci Dumnezeu Are să fie, tot mereu, Găsit că e adevărat, În timp ce toți – neîncetat – Drept mincinoși s-au pomenit, Așa precum a fost vestit Când, în Scriptură, a fost scris Acel cuvânt care a zis: „Prin vorba Ta, să fii găsit Tu, tot mereu, neprihănit, Biruitor adevărat, Atunci când fi-vei judecat.” Dacă acum, neprihănirea Lui Dumnezeu, nelegiuirea Ce o avem – și voi și eu – O să o pună, tot mereu – Acum și-n vremea ce-o să vină – Într-o puternică lumină, Ce vom putea să facem noi Și ce vom mai zice, apoi? Nu cumva, Domnul se vădește Nedrept, când Își dezlănțuiește Urgiile mâniei Lui? (Vorbesc în felul omului.) Nu, nicidecum! Dar cum, altfel, Lumea, va judeca-o El? Și dacă, prin minciuna mea, Atuncea când se va vedea Că adevărul Domnului Va străluci, spre slava Lui, De ce, oare, mai sunt luat, Drept păcătos, și judecat? De ce nu facem, rău, doar noi, Și s-așteptăm binele-apoi, Așa precum pretind cei care Spun, despre noi – de fiecare – Doar rele, oriunde s-au dus, Și zic că noi așa am spus? Pe acești oameni îi așteaptă, De-acuma, o osândă dreaptă.” „Deci, ce urmează, dragii mei? Suntem, mai buni, noi, decât ei? Nicigând, căci toți am dovedit – Iudei sau Greci – că ne-am găsit, Întotdeauna, sub păcat, Precum e scris: „Nu s-a aflat Un om măcar, neprihănit. Pricepere, n-a dovedit Nimeni, și nu-i nici unul care, Doar a lui Dumnezeu cărare, S-o caute, cu stăruință, Împins de-o aprigă dorință. S-au abătut și nu sunt vrednici; S-au dovedit niște netrebnici; Nu-i nimeni – unul nu-i măcar – Să facă bine, așadar. Gâtlejurile lor le sânt Asemenea unui mormânt, Care-i deschis, neîncetat. Limbile lor s-au arătat Bune să-nșele, când vorbeau. Numai venin de-aspidă au, Pe cari, sub buze, știu să-l țină. Gura, mereu, le este plină Doar de blestem și-amărăciune. Grabnic, picioarele-și vor pune, Să verse sânge. Negreșit, Prăpădul numai – însoțit De focul pustiirilor – Este aflat, pe drumul lor. Ei nu cunosc calea, spre pace. De-asemenea, lor nu le place, Frica de Domnul Dumnezeu, Și nu o țin, sub ochi, mereu.” Legea vorbește – se-nțelege – Doar pentru cei ce sunt sub Lege, Ca orice gură, astupată, Să fie-apoi; și vinovată, Lumea – față de Dumnezeu – Să fie-aflată, tot mereu. Nimeni nu este socotit, ‘Naintea Lui, neprihănit, Prin fapta Legii, căci, prin ea, Doar să ajungă, va putea, La o cunoaștere deplină, Despre păcat și despre vină.”