Romani 1:18-25

„Mânia Domnului pornește, Din cer, și se descoperește Față de cei ce nu-L cinstesc, Față de cei ce săvârșesc Nelegiuiri, voind să fie Înăbușit, în silnicie, Întregul adevăr, mereu. Fiindcă, despre Dumnezeu, Tot ce a trebuit știut, Li s-a făcut de cunoscut În ei, căci li s-a arătat, De către El, neîncetat. Într-adevăr, noi avem știri De nevăzutele-nsușiri, Pe care, Dumnezeu le are, Și de puterea Lui cea mare Și de dumnezeirea Lui. Toate, în fața omului, Bine se văd și lămurit, Din vremea-n care s-a-ntocmit Lumea aceasta, de voiești Cu-atenție ca să privești, Numai în juru-ți bunăoară – La tot ceea ce te-nconjoară – Pentru că-n tot ce e făcut, Pe Domnul, Îl vei fi văzut. Deci, să se dezvinovățească, Nimeni nu o să reușească. Căci chiar dacă L-au cunoscut, Pe Dumnezeu, din ce-au văzut, Ei, totuși, nu L-au proslăvit Și-asemeni, nu I-au mulțumit. Ba mai mult, pe de altă parte, Urmat-au în gândiri deșarte, Iar inimile lor – în care Priceperea, loc, nu își are – Îndată s-au întunecat. Că-s înțelepți, s-au lăudat – Necontenit, s-au tot fălit – Și-n urmă, au înnebunit. Ei au schimbat slava pe care Veșnicul Dumnezeu o are, Cu o icoană – fraților – Care, cu omul muritor, Se-aseamănă, cu păsări sau Cu dobitoace care au – Așa cum știți – patru picioare, Ori seamănă cu târâtoare. De-aceea, iată, fraților, Pradă necurăției lor, Au fost lăsați, de Dumnezeu, Să-și facă poftele, mereu, Iar trupul și l-au necinstit. Căci au schimbat, necontenit, Tot adevărul Domnului, Doar în minciuni, și-n locul lui, Oameni-aceștia au sfârșit Că au ajuns de au slujit – Și-n urmă-apoi s-au închinat – Făpturii care a luat, Atuncea, locul Domnului, Adică-al Făcătorului Care pe toate le-a creat Și care-i binecuvântat Acum, în anii care vin Și-n vecii vecilor! Amin.