Doar două zile mai erau,
Și sărbătorile urmau:
Întâi, praznicul Paștelor,
Apoi cel al Azimilor.
În acest timp, preoții mari,
Precum și ai lor cărturari,
Prin vicleșug, se străduiau
Să-L prindă pe Iisus. Voiau
Să-I afle un motiv – oricare –
Să poată-apoi, să Îl omoare.
Au hotărât a face toate,
Chiar după Paști, căci „nu se poate”,
Și-au zis – „în al praznicului
Timp, să-L luăm. Norodului,
Trebuie să-i asigurăm
Liniștea-n sărbători. Lăsăm
Să treacă praznicul, și-apoi,
Vom pune mâna pe El, noi!”
Iisus, la Simon locuia –
Leprosul – în Betania.
Era, la masă, așezat,
Atunci când s-a apropiat
Femeia, de scaunul Lui,
Purtând pe vârful capului,
Un vas de alabastru, plin
Cu mir de nard, curat și fin.
După ce vasul, ea l-a spart,
Mirul acela, l-a turnat,
Ungându-I capul lui Iisus.
Plini de necaz, unii au spus:
„Ce rost, risipa asta, are?
Puteam obține un preț mare,
Pe mirul acestei femei –
Chiar peste trei sute de lei –
Iar suma, astfel adunată,
La cei săraci, ar fi fost dată.”
Iisus le-a zis: „Lăsați-o-n pace!
Ce aveți voi, cu ea, a face?
Dar pentru ce-i aduceți, oare,
Atât de multă supărare,
Când ea, un bine, a făcut?
Pe toți sărmanii i-ați avut –
Și îi aveți – mereu, cu voi.
Astfel, puteți, oricând apoi,
Ca să le faceți numai bine,
Neîncetat. Însă, pe Mine,
Nu-ntotdeauna Mă aveți.
Acuma, dacă să știți, vreți,
Aflați că ea n-a risipit
Mirul, ci doar M-a pregătit,
Pe Mine, pentru-ngropăciune.
Iată ce am a vă mai spune:
Oriunde, propovăduită
E Evanghelia, povestită
Va fi, mereu, și fapta ei,
Spusă spre pomenirea ei.”
Din ucenici – din doisprezece –
Unul, grăbit, a fost să plece,
La preoți, căci iubea mult banul.
Iuda era, Iscarioteanul,
Discipolul care s-a dus,
Ca să Îl vândă, pe Iisus.
Cu preoții s-a târguit,
Și-aceștia i-au făgăduit
Mulți bani, iar el, neîncetat,
Un bun prilej a căutat,
Ca să Îl dea, pe-nvățător,
În mâinile preoților.
Era în prag de sărbătoare,
Iar bucuria a fost mare.
Când dimineața a venit
Și soarele a răsărit
În praznicul Azimilor,
Discipolii, la-nvățător,
Veniră. Tocmai pregăteau
Jertfe de Paște și voiau
Ca să Îi pună o-ntrebare:
„Ne spune, unde dorești, oare,
Să pregătim, să ne-așezăm,
Ca Paștele, să le mâncăm?”
Iisus, atuncea, i-a trimis,
Pe doi discipoli, și le-a zis:
„Către cetate, să porniți;
Când veți intra, o să-ntâlniți,
De-ndată, un locuitor,
Cari duce apă-ntr-un ulcior.
Pe urma lui, voi să plecați,
Iar unde intră el, intrați
Și spuneți-i stăpânului:
„Din partea-nvățătorului,
Venim la tine. El a zis
Să te-ntrebăm – când ne-a trimis –
„Care-i odaia pregătită –
Cea pentru oaspeți rânduită –
Unde să pot ca să cinez,
Și Paștele, să le serbez,
Cu ucenicii Mei?” El are
Să vă dea camera cea mare.
Acolo, voi să așezați
Totul, și să ne așteptați.”
Discipolii, cei doi, s-au dus
Și au făcut ce li s-a spus –
Pe acel om, ei l-au găsit
Și Paștele, le-au pregătit.
Seara, cu ucenicii Lui,
Iisus, la casa omului,
Veni. În casă, a intrat
Și cu cei doisprezece-a stat
În jurul mesei, iar apoi,
El le-a vorbit: „Unul, din voi,
O să Mă vândă.” S-au speriat
Cu toții, și L-au întrebat –
Voind să știe fiecare –
„Doamne, nu sunt, cumva, eu, oare?”
Privind în jurul Său, Iisus,
Le-a zâmbind blând și-apoi a spus:
„Cel care mâna-și va întinde
Cu Mine-n blid, Mă va și vinde.
Să știți că Fiul omului –
Cum este scris – pe drumul Lui,
Va merge, către al Său țel.
Dar vai va fi de omu-acel,
Prin care, El este vândut! –
Mai bine nu s-ar fi născut!”
Iisus, o pâine, a luat;
După ce-a binecuvântat,
A frânt-o în bucăți mai mici,
Pe care-apoi, la ucenici,
Le-a dat, spunându-le: „Luați
Această pâine, și-o mâncați:
Acesta este trupul Meu.”
Luând cupa, lui Dumnezeu,
I-a mulțumit, apoi le-a dat-o,
Iar ucenicii au luat-o
Și au băut, cu toți, pe rând,
Din mână-n mână, ea trecând.
„Beți toți din ea”, le-a zis Iisus,
„E al Meu sânge. El e pus
Să întărească, pe pământ,
Acuma, noul legământ,
Și pentru mulți, va fi vărsat.
Vă spun dar, cu adevărat,
Din rodul viței, n-am să beau
Până atunci când am să stau,
Să îl gust, nou – la Tatăl Meu –
În ceruri, sus, la Dumnezeu.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
