Către Ierusalim, mergea
Iisus. Încet, Se-apropia,
De-ale Betaniei hotare –
Lângă Betfaghe – iar în zare,
Lucea piscul impunător
Al Muntelui Măslinilor.
Doi ucenici, El a chemat
Și-a zis: „Veți merge, imediat,
În satul din ‘naintea noastră.
Iată care-i menirea voastră:
Decum, în sat, o să pășiți,
De-ndată o să și găsiți
Un măgăruș care-i legat.
Pe el, nimeni n-a-ncălecat,
Până acum. Voi îl luați,
Și-apoi, la Mine, vă-nturnați.
Dacă se va-ntâmpla, cumva,
Și-o să vă-ntrebe cineva,
„Ce faceți?”, spre a lui știință,
Veți spune: „Are trebuință
Domnul, de el, dar – mai apoi –
Îl va trimite înapoi.”
Cei doi, îndată, au pornit,
Iar măgărușul l-au găsit,
La un sătean, în bătătură,
Lângă o ușă-n cotitură,
Chiar lângă drum. L-au dezlegat,
Iar când să plece, i-a-ntrebat
Unul din cei care ședeau
Acolo, și la ei priveau:
„Ce faceți? De ce-l dezlegați?
De ce voiți să îl luați?”
Ei au răspuns cum li s-a zis,
Iar omu-acela le-a permis
Ca să îl ia. Apoi, l-au dus,
În fața Domnului Iisus
Și, hainele, și-au așezat,
Pe el. Iisus l-a-ncălecat,
Pornind la drum. Mulți au făcut,
Din a lor straie, așternut,
În fața Lui. Alții tăiau
Ramuri, din câmp, și-mpodobeau
Drumul Învățătorului.
Cei ce mergeau ‘naintea Lui –
Precum și cei care-L urmau –
De bucurie plini, strigau:
„Osana! Binecuvântat
E Cel ce ni S-a arătat,
Care-n Numele Domnului,
Sosește-acum! Osana Lui!
Să fie binecuvântată
Împărăția ce se-arată!
A lui David împărăție,
Azi, binecuvântată, fie!
Osana-n ‘naltul cerului!
Osana! Slavă Domnului!”
Ierusalimul L-a primit,
În prag de seară, primenit –
De arșița dogoritoare –
Prin dulce-a vântului, suflare.
Iisus, în Templu, a intrat
Și, din priviri, a cercetat
Tot ce acolo se găsea;
Dar întunericul creștea
Și-atuncea, cu cei doisprezece,
Iisus a hotărât să plece
Către Betania și-apoi,
În zori, să vină înapoi.
Când, din Betania-au pornit,
În zori, Iisus a flămânzit.
El, de departe, a văzut,
Un mic smochin ce a crescut
Chiar lângă firul drumului.
A căutat, în frunza lui,
Gândind, vreo roadă, să găsească,
Și foamea, să Își potolească.
Însă, nimic nu a găsit,
Căci n-a fost timpul de rodit.
Atunci, cuvântul, a luat
Și, pe smochin, l-a blestemat:
„Acum, în veacul care vine,
Și-n vecii vecilor, din tine –
Din rod, din ale tale fructe –
Nimeni să nu se mai înfrupte!”
Toți ucenici-au auzit
Blestemul ce a fost rostit.
Când la Ierusalim sosiră,
Ei, către Templu, se grăbiră.
Iisus, în Templu, a intrat
Și, mânios, i-a alungat
Pe cei care negoț făceau;
S-a dus la cei ce bani schimbau,
Și mesele le-a răvășit;
Apoi, privirea, Și-a oprit,
Pe cei ce vindeau porumbei.
Furios, S-a îndreptat spre ei,
Și-ale lor bănci, le-a răsturnat.
Pe nimenea n-a mai lăsat,
Cu vase-n Templu. La sfârșit,
Celor prezenți, El le-a vorbit:
„Nu știți ce, în Scripturi, se spune?
„O casă, pentru rugăciune,
E casa Mea – e un loc sfânt,
Al tuturor, de pe pământ.
Dar voi sunteți aceia cari,
O peșteră, pentru tâlhari,
Din ea, acuma, ați făcut!”
Aceste vorbe n-au plăcut
Preoților cei mai de seamă,
Și nici vorbirea, fără teamă,
A lui Iisus, nu le-a priit;
De-aceea, ei s-au sfătuit,
Cu cărturarii, și-ncercau
Să-L prindă, însă, se temeau
De furia norodului,
Vrăjit de-nvățătura Lui.
Când înserarea se-așternea,
Iisus, cetatea, părăsea.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
