Nu după mult timp, s-a sculat
Maria-n grabă și-a plecat,
Urcând spre munți, dorind să cate,
Atunci, în Iuda, o cetate.
La ruda sa, merge Maria.
Când a ajuns, la Zaharia,
Și-n a lui casă a intrat,
Elisavetei i-a urat
De bine. Cum a auzit,
Urarea ei, a și simțit
Că-n pântec, pruncu-i s-a zbătut
Și, de Duh Sfânt, ea s-a umplut.
Apoi, strigă înflăcărată:
„În veci, fii binecuvântată,
Între femei, căci, ne-ncetat,
Rodu-ți e binecuvântat!
Cum, oare, de mi-a fost dat mie,
Chiar maica Domnului să vie,
Aicea, în sălașul meu?
De bucurie-am simțit eu,
În pântece, cum mi-a săltat
Pruncul, atunci când mi-ai urat.
Ferice celei ce-a crezut,
Ce i s-a spus, căci am văzut
Cum lucrurile ce-au fost spuse,
Din partea Domnului, sunt duse,
Neîncetat, la-ndeplinire,
Fără de nici o șovăire!”
Maria-a zis: „Sufletul meu,
Slavă Îi dă, lui Dumnezeu –
Mântuitorul meu – în care,
Al meu duh, bucurie, are,
Pentru că a găsit cu cale,
Starea smerită-a roabei Sale,
Să o privească; și-acum, iată
Ce fericire mi se-arată!
De neamuri, eu voi fi numită –
De-acum încolo – fericită!
Atotputernicul – văd bine –
Făcu mari lucruri, pentru mine.
E Sfânt Numele Domnului!
Cât despre bunătatea Lui,
Eu știu că îndurarea-I mare –
Din neam, în neam – peste cei care
Se tem de El, se va întinde.
Putere, brațul Său cuprinde!
El, gânduri ce au încolțit
La cei mândri, a risipit;
Iar pe cei tari i-a răsturnat,
De la domnie, și-a-nălțat
Pe cei care au fost smeriți.
Pe cei flămânzi și necăjiți,
Cu bunătăți, i-a săturat;
Pe cei bogați, afar’ i-a dat,
Cu mâna goală. Apoi, El
Și-a amintit de Israel –
De robul său – de mila-I mare,
Venindu-i în ajutorare,
De îndurarea arătată
Seminției lui Avram, odată –
Așa cum a făgăduit
Părinților, când le-a vorbit,
Spunând că ea are să ție
În veci, pentru-lor seminție.”
Mult timp, a mai șezut Maria,
La ruda sa, la Zaharia;
S-au scurs trei luni, și-abia apoi,
S-a-ntors acasă, înapoi.
Când timpul i se împlinise,
Elisaveta zămislise
Un fiu. De cum au auzit,
Vecini și rudele-au venit,
La ea, și toți s-au bucurat,
Că Dumnezeu i-a arătat,
În bunătatea Lui cea mare,
Atât de multă îndurare.
A opta zi, toți cei din jur,
Să taie pruncul împrejur,
Veniră. Ei s-au mai gândit
Să-i dea un nume potrivit –
Deci, Zaharia – pruncului,
Cum se numea și tatăl lui.
Dar mama sa a cuvântat:
„Nu! El, Ioan, va fi chemat!”
Mirați, ăst nume să-l audă,
Ei ziseră: „Dar nici o rudă,
Din toate câte știm că ai,
Nu poartă numele ce-l dai!”
Și toți, spre tatăl lui, priveau,
Făcându-i semne, căci voiau
A ști care-i părerea lui,
Privind numele pruncului.
Dar Zaharia n-a vorbit;
Când o tăbliță a primit,
Numele pruncului, l-a scris
Și, totodată, a și zis:
„Ioan, copilul e chemat!”
Mesenii, toți, s-au minunat,
De ce-au văzut și-au auzit,
Iar Zaharia a simțit
Că limba i s-a dezlegat
Și graiul și-a recăpătat.
Apoi, a tot vorbit mereu
Și-a lăudat pe Dumnezeu.
Pe toți vecinii i-a cuprins
Frica, iar vestea s-a întins,
În tot acel muntos ținut –
Din Iuda – încât a știut
Oricine, ce s-a întâmplat,
Când pruncul nume-a căpătat.
Aceia care auzeau
Aceste lucruri, se-ntrebau:
„Ce va urma, oare, să fie,
Pruncul acesta? Cine știe…”
De-atunci, mâna lui Dumnezeu
A fost, cu-acel copil, mereu.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
