Iov 16:1-17

În urmă, Iov a cuvântat: „Eu, foarte des, am ascultat Aceste lucruri ce-mi spuneți. Dar voi însă, cu toți sunteți Mângâietori supărăcioși, Cari vor să pară conștiincioși. Când oare o să încetați, Cu vorbe să mai aruncați? Voi, oare, nu vedeți că sânt Doar vorbe aruncate-n vânt? De ce atâta supărare Ai pus, în vorbele cu care Mi-ai dat răspuns? Dar oare, eu – Dacă ați fi în locul meu – Așa aș fi vorbit, cu voi? V-aș copleși cu vorbe-apoi, Și-aș da din cap? Vătămătura, V-aș mângâia-o doar cu gura? Simpla mișcare-a buzelor, Oare v-ar fi de ajutor, Durerea ca să vi-o aline? Dacă vorbesc, vedeți prea bine, Durerea nu se ușurează; De tac, ea nu se micșorează. Dar acum, vai! El Și-a întins Mâna și iată că m-a prins! M-a stors de vlagă, m-a strivit, Cu pustiire mi-a lovit Întreaga casă. M-a luat, Asemeni unui vinovat. Dovadă-i a mea slăbiciune Ce se ridică și îmi spune, În față, că de vină sânt. Mă urmărește Cel Prea Sfânt, Cu furie: din dinți scrâșnește Și cu mânie mă lovește. El, cu privirea, mă străpunge Și-a lui pedeapsă mă ajunge. Își deschid gura, căci toți vor Să mă mănânce și să mor! Cu pălmi, fața-mi îmbujorează Și-n contră-mi toți se-nverșunează, Iar Dumnezeu m-a părăsit Pe mână de nelegiuit, Supus fiind la al său plac, Încât nu știu ce să mai fac, Căci la cei răi sunt aruncat. Liniște-aveam, dar mi-a zburat Și spaime grele m-au cuprins, Atunci când Dumnezeu m-a prins De ceafă și m-a scuturat Și-apoi, drept țintă m-a luat, Trăgând asupră-mi. M-a lovit, Până când, astfel, m-a zdrobit. Săgeata Lui mă înconjoară Din toate părțile. Ea zboară, Purtată de aripi de vânt, Și-mi varsă fierea, pe pământ, Căci în rărunchi m-a înțepat; Bucăți, mă frânge; ne-ncetat, Asupra mea se repezește: Ca un războinic mă lovește. Un sac de piele mi-am cusut; Capu-n țărână mi-a căzut. Fața, de plâns, mi s-a-nroșit Și umbra morții a venit, Pe ochi, de mi s-a așezat. N-am făptuit nici un păcat, Nelegiuiri nu am avut, Iar rugăciuni câte-am făcut, Întotdeauna-au fost curate.