Ioan 5:31-47

„Dacă, doar Eu mărturisesc, De Mine, și adeveresc, Atuncea, a Mea mărturie, Adevărată, n-o să fie. Dar e un Altul care vine, Mărturisindu-vă, de Mine, Și-această mărturie, dată De El, este adevărată. Soli, la Ioan, ați repezit Și-atunci, el a mărturisit Pentru-adevăr, neîncetat. Nu vreau să spun că Mi s-a dat, Acuma, a Mea mărturie, De la un om. Vreau să se știe, Căci v-am vorbit, ca voi să fiți – Cunoscând totul – mântuiți. Ioan era lumina trează, Care, puternic, luminează, Iar voi, cu toți, ați vrut să fiți, De-a lui lumină-nveseliți. Acum, voiesc să se mai știe, Că o mai mare mărturie – Decât a lui Ioan – am Eu, Căci Tot ce-Mi dete Tatăl Meu – Lucrări pe cari le săvârșesc – De Mine, vă mărturisesc. Pentru-a pricepe orișicine, Că Tatăl M-a trimis, pe Mine, Chiar Tatăl Meu mărturisește Și despre Mine-adeverește. Voi, glasul, nu I-ați auzit Și nici fața, nu I-ați zărit. Cuvântul Lui, nu a putut Rămâne-n voi, căci n-ați crezut – Și nici nu credeți – în Acel Care va fost trimis, de El. Scripturile, le cercetați, Căci – viață veșnică – sperați, În ele, a găsi. Ei bine, Ele mărturisesc, de Mine! Totuși, la Mine, nu veniți, Ca astfel, viață, să primiți! Nu vreau a strânge, pentru Mine, Slava, ce de la oameni, vine. Voi nu aveți, precum văd Eu, Iubire, pentru Dumnezeu. Eu, În al Tatălui Meu Nume, Venit-am, în această lume, Și totuși, nu-s – de voi – primit. Un altul, când va fi venit – În propriu-i nume – imediat, De voi, el fi-va acceptat. Cum credeți voi, care umblați Doar după slava ce vi-o dați Unii la alții, tot mereu? De ce, slava lui Dumnezeu, Nu încercați să o găsiți? Să nu credeți că-nvinuiți Veți fi de Mine-n fața Lui – Adică-n fața Tatălui – Pentru că o să se găsească Cine să vă-nvinovățească: Moise vă-nvinuie, în care, V-ați pus nădejdea, fiecare. Dacă, pe Moise, chiar l-ați crede, Voi, și pe Mine-atunci, M-ați crede, Căci el, în cele ce va scris, De Mine, tot mereu, va zis. Dar dacă voi nu ați crezut, Ce a scris el, cum ați putut – Sau mai degrabă, cum puteți? – Al Meu cuvânt, să îl credeți?”