Apoi, un praznic a urmat;
Iisus, cu ai Săi, a plecat
Pân’ la Ierusalim. Avea
Ierusalimul, atuncea,
O renumită scăldătoare.
Erau, acolo, cinci pridvoare,
Drept adăpost bolnavilor.
Chiar lângă Poarta Oilor,
Se afla ea, și s-a numit
Betesda. Ea a găzduit
Pe mulți nenorociți. Erau
Orbi, șchiopi, uscați, care-așteptau,
Plini de speranță, în pridvoare,
Să miște apa-n scăldătoare.
Căci îngerul – din când, în când –
Din înălțimi, venea. Zburând,
În scăldătoare, el intra
Și apa ei o tulbura.
Primul bolnav cari reușise
Să intre-n apă, se vădise
A fi, pe dată, lecuit,
De orice ar fi suferit.
Printre bolnavi, atuncea, fuse,
Un biet olog care zăcuse
Treizeci și opt de ani, săracul,
Fără ca să își afle leacul.
Pe acest om nenorocit,
Într-un ungher, când l-a zărit,
L-a întrebat Iisus Hristos:
„Ai vrea să fii tu, sănătos?”
„Cum să nu vreau, sărman de mine”
Răspunse el, „dar nu e cine,
Ca să mă vâre-n scăldătoare,
După a apei tulburare;
Căci până când iau eu aminte,
Sar alții și mi-o iau ‘nainte.”
„Te scoală-ndată! Patu-ți ia,
Și umblă!” – Domnul zisu-i-a.
Ologu-ndată, sănătos
S-a și făcut și-apoi, de jos,
El, patul, și l-a ridicat,
Mergând, deși era Sabat.
Mulți din Iudeii ce-l vedeau
Purtându-și patul, îi ziceau:
„N-ai voie, să ridici ăst pat,
Căci este ziua de Sabat.”
Dar el răspunse: „Negreșit,
Cel care m-a tămăduit,
Mi-a zis așa: „Patu-ți ridică
Și umblă, fără nici o frică!”
Atunci, Iudeii au voit
Să știe: „Cine-a poruncit,
Să-ți ridici patul, iar apoi,
Să umbli? Vrem să știm și noi!”
El n-a răspuns – căci n-a știut –
Pentru că Domnul, nevăzut,
Făcutu-S-a, din locu-acel,
După ce-l vindecă, pe el.
Mult mai târziu, Domnul Iisus,
La Templu, l-a aflat și-a spus:
„Iată că sănătos tu ești.
De-acum, să nu păcătuiești,
Să nu te-atingă vreo urgie
Și mult mai rău, apoi, să-ți fie!”
Omul acel, iute, s-a dus,
Spunând, la toți, cum că Iisus
E Cel care l-a vindecat.
Iudeii, de cum au aflat,
L-au urmărit, fără-ncetare,
Cătând prilej, să Îl omoare,
Căci își făcea, lucrarea Lui,
În zilele Sabatului.
Iisus le spuse: „Tatăl Meu
Lucrează, pân-acum; iar Eu,
Tatălui Meu, M-alăturez
Și-asemeni Lui, și Eu lucrez.”
Iudeii, când L-au auzit,
Și mai mult, moartea, I-au dorit,
Pentru că El a dezlegat,
Ziua lor, sfântă, de Sabat,
Și pentru că zicea, mereu,
Că Fiu Îi e, lui Dumnezeu,
Făcându-Se – prin vorba Lui –
Deopotrivă, Domnului.
Iisus, cuvântul, a luat,
Zicând: „Vă spun, adevărat,
Că Fiul – să-nțelegeți bine! –
Nimic nu face, de la Sine.
Ci tot ce face, a văzut,
Cum al Său Tată a făcut.
Ceea ce Tatăl săvârșește,
Și Fiu-apoi înfăptuiește.
Fiul, iubit, este, de Tată;
De-aceea, El, mereu, I-arată
Ceea ce face. În curând,
Are să vină vremea când,
Lucrări mai mari, o să-I arate,
Ca voi – văzând, atuncea, toate
Acelea – să vă minunați.
De-asemenea, vreau să aflați,
Că tot așa, cum Tatăl știe –
Dând viață – morții, să învie,
Și Fiul Său face la fel,
Dând viață numai cui vrea El.
Nimeni nu este judecat,
De Tatăl, căci El a lăsat
Aceasta-n măna Fiului,
Când i-a încredințat-o Lui,
Pentru ca toți să Îl cinstească,
Pe Fiu, și să Îl prețuiască,
Precum, pe Tatăl, Îl cinstesc.
Cei cari, pe Fiu, nu-L prețuiesc,
Îl necinstesc – v-o spun deschis –
Pe Tatăl, care L-a trimis.
Adevărat spun – Domnul vede –
Celui ce-ascultă și-apoi crede,
Cuvintele care le-am zis,
Crezând în Cel ce M-a trimis,
Veșnica viață-i va fi dată
Și nu vine, la judecată.
Adevărat zic: în curând,
Veni-va ceasul acel, când –
A și venit, azi e-acea zi –
Pe Fiu, morți-l vor auzi,
Iar cei care-L vor asculta,
Dintre cei morți, s-or deștepta.
Cum Tatăl are viață-n Sine,
A hotărât, că este bine,
Ca să Îi dea și Fiului,
Să aibă-n Sine, viața Lui.
Astfel, puteri, I-a dăruit,
Să judece tot, negreșit,
Căci El e Fiul omului.
Au să audă, glasul Lui,
Toți cei care-s înmormântați.
De-aceea zic: nu vă mirați,
Când – auzind a Lui cuvinte –
Ieși-vor morții, din morminte.
Cel care binele-a lucrat,
La viață, fi-va înviat;
Iar cel, cari rău să facă, știe,
La judecată, va să-nvie.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
