„Apă, cu ce să scoți, nu ai!” –
Zise femeia – „Cum îmi dai –
Adâncă e fântâna – mie,
Așa cum spus-ai, apă vie?
Decât al nost’ părinte, oare –
Decât e Iacov – ești mai mare?
Căci el, fântâna, a făcut
Și-apoi, din ea, toți au băut:
El însuși și feciorii lui,
Cu turma și cireada lui.”
Iisus răspunse: „Cine bea,
Din astă apă, va mai bea,
Căci, însetat, va fi, mereu.
Însă, din apa ce-o dau Eu,
Acela care o să bea,
În veac, nu va simți setea,
Căci apa Mea se va preface –
În cel care o bea și-i place –
Într-un izvor ce-o să țâșnească
În viața veșnică, cerească.”
„Doamne”, Îi zise-atunci, femeia,
„Să-mi dai și mie, apa ‘ceea,
Să-mi treacă setea, căci socot
Să nu mai vin, apă, să scot.”