„M-ai părăsit și M-ai uitat” –
Domnul a zis. „‘Napoi ai dat.
De-aceea, mâna Îmi va sta,
Întinsă, împotriva ta,
Căci vreau ca să te nimicesc!
Sătul de milă, Mă vădesc.
Iată că am găsit cu cale,
Să-i vântur, la porțile tale
Și pe lopată am să-i iau,
Căci să-i lipsesc de fii, Eu vreau.
Am să îl pierd pe-al Meu popor,
Căci este neascultător
Și pentru că nu a urmat
Drumul pe cari l-am îndreptat.
Decât nisipul mărilor,
Numărul văduvelor lor
Se-arată-a fi cu mult mai mare.
Asupra mamei celei care
A tânărului se vădește,
Pustiitorul năvălește,
În miezul zilei. O să cadă,
Necazului și groazei, pradă.
Aceea care – s-a văzut –
Șapte feciori că a născut,
Iată, tânjește ne-ncetat
Și își dă sufletul, de-ndat’.
Deși încă e ziuă mare,
Pe cer apune al ei soare.
Ea are fața înroșită
Și-i de rușine-acoperită.
Pe cei ce vor mai rămânea
O să-i mănânce sabia
Vrăjmașilor, căci – negreșit –
Domnul e Cel care-a vorbit.”
„Vai, mamă care m-ai născut,
Căci tu, pe mine, m-ai făcut
Un om de ceartă și ocară,
De pricini rele pentru țară!
Nimic, la nimeni, n-am cerut
Și nici nu dau cu împrumut,
Dar totuși, blestemat sunt eu,
De către toți ai mei, mereu!”
Domnul a spus: „Fii liniștit,
Pentru că fi-vei fericit,
În viitor. Am să-i silesc,
Pe cei care te dușmănesc,
S-ajungă-a se ruga de tine,
Când timpul de necazuri vine!
Fierul poate înfrânge, oare,
Fierul și cu arama care
În miază noapte sunt aflate?
Le-nfrânge, oare, el, pe toate?
Marea averea ce o ai,
Comorile pe care stai –
Pe toate – pradă-am să le dau!
Despăgubiri nu am să iau,
Pentru că ele vor fi date
Pentru-ale tale mari păcate
Și făr’delegi ce le-ai făcut
Pe tot al tău întreg ținut.
Rob te voi duce ca să fii,
Într-un ținut ce nu îl știi
Și vei ajunge stăpânit
De cei care te-au dușmănit,
Pentru că iată, s-a aprins
A Mea mânie ce s-a-ntins
Asupră-vă, nimicitoare,
Și nu aveți nici o scăpare!”
„Doamne, Tu știi tot, foarte bine!
Aminte să-Ți aduci, de mine!
Să mă răzbuni Doamne, voiesc,
Pe cei care mă prigonesc!
Nu mă lua, o Doamne mare,
După-ndelunga Ta răbdare!
Din a Ta pricină, acum,
Sufăr ocara pe-al meu drum!
Cuvintele-Ți, când le-am primit,
Îndată eu le-am înghițit,
Căci bucuria și-o găsea,
În ele-atunci, inima mea,
Pentru că eu am fot numit
După-al Tău Nume, negreșit,
O Dumnezeu al tuturor,
Precum și Domn al oștilor!
În adunare, n-am șezut
Cu cei care au petrecut.
N-am stat cu oamenii acei
Ca să mă veselesc cu ei.
Necontenit, singur, am stat,
De-a Ta putere-nspăimântat,
Căci de mânie m-ai umplut,
Așa după cum Tu ai vrut.
De ce nu-mi încetează, oare,
Această suferință mare?
De ce îmi e așa de greu?
De ce mă ustură, mereu,
Rana aceasta înfocată
Și nu poate fi vindecată?
Doamne, acum, te-ntreb pe Tine:
Oare să fii Tu pentru mine,
Asemenea unui izvor
Ce se vădește-nșelător,
A căruia apă a secat?”
Domnul, apoi, a cuvântat:
„Dacă te vei lipi de Mine,
Are să-Ți meargă iarăși bine,
Căci tu, din nou, loc vei avea,
Atuncea, înaintea Mea.
Dacă vei ști să despărțești
Tot ceea ce de preț găsești,
De cele despre care-ți zic
Că nu pot prețui nimic,
Numai atuncea vei vedea
Cum că vei fi ca gura Mea.
De-aceea, ei să facă bine
Să se întoarcă iar, la tine.
Nu tu, la oamenii acei
Să te întorci, cumva, ci ei
Caute-aproape a se ține
Și să se-ntoarcă înspre tine!
Pentru popor, de bună seamă,
Vei fi ca zidul de aramă.
Cu tine-au să se războiască,
Dar n-au cum să te biruiască,
Pentru că Eu te însoțesc
Mereu și-am să te izbăvesc.
Așa va fi căci, negreșit,
Domnul e cel care-a vorbit.”
„Iată ce fac: de toți cei răi,
Din mâna vrăjmașilor tăi,
Te scap și-am să te izbăvesc
De cei care te asupresc!”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
