De-aceea, să vă întăriți
Genunchii ce vă sunt slăbiți;
De-asemeni, trebuie-ntărite
Și mâinile ce-s obosite.
Drepte cărări, mereu, să știți,
Cu talpa voastră, să croiți,
Pentru cei care șchiopătează,
Căci astfel, nu se-ndepărtează
De cale, ci au să se ție
De ea, ca vindecați să fie.
Pacea, mereu, s-o urmăriți –
Și-apoi, sfințirea – căci, să știți,
Că în alt fel, nu veți putea,
Pe Domnul, de a Îl vedea.
Seamă luați, bine, mereu:
Din harul de la Dumnezeu,
Să nu se-abată nimenea,
Ca nu cumva lăstari să dea
Vreo rădăcină cari s-adune,
În ea, multă amărăciune,
Ce va aduce tulburare
Și întristări, la fiecare,
Și-apoi, de ea – mulți dintre frați –
Să se trezească, întinați.
Vegheați, necontenit, voi dar,
Să nu se afle vreun curvar,
Sau om de lume, printre voi,
Precum a fost Esau apoi,
Cari, pe-o mâncare, și-a vândut
Dreptul de fiu întâi născut.
Știți că, pe urmă, a-ncercat
Să fie binecuvântat,
Însă, cu groază, a văzut,
Precum că nu s-a mai putut.
Deși cu lacrimi, o cerea,
Nimic, să schimbe, nu putea.
Dar voi nu v-ați apropiat
De-un munte-n flăcări îmbrăcat,
Și nici de negură cuprins,
De beznă, sau furtuni încins,
Și nici de sunetul cel tare,
Pe care, trâmbița îl are,
Și nici de glasul ce-a vorbit,
Încât cei cari l-au auzit
Cerut-au să nu mai vorbească,
(Căci nu puteau să suferească
Porunca dată-n acel loc,
Și-anume: „Chiar un dobitoc,
Dacă, de munte, s-a atins,
Să fie, de îndată, prins
Și-ucis cu pietre, negreșit,
Ori cu săgețile pălit.”
Acea priveliște-arătată,
Era atât de-nfricoșată,
Încât chiar Moise a rostit:
„Sunt plin de tremur și-ngrozit!”)
Voi, însă, v-ați apropiat
De muntele cel minunat,
De muntele Sionului,
Unde-i cetatea Domnului –
A singurului Dumnezeu,
Acel care e viu mereu –
De al Său loc împărătesc,
De-al Său Ierusalim ceresc,
De zecile de mii ce-i are,
De adunarea-n sărbătoare
A tuturor îngerilor,
Și de Biserica celor
Care au fost întâi născuți
Și cari, în ceruri, sunt trecuți,
Înscriși fiind, de Dumnezeu –
Acela care e mereu,
Singur și drept Judecător –
De duhurile tuturor
Celor ce sunt neprihăniți
Fiind făcuți desăvârșiți,
De-al nostru Domn, Hristos Iisus,
Care se află-n ceruri, sus,
Mijlocitor la Tatăl Sfânt,
Pentru acest nou legământ,
Și-apoi de sângele stropirii –
Sânge care-i vorbește firii,
Mai bine decât cel vărsat
De către Abel, altădat’.
Luați seama ca, nu cumva,
Să îndrăznească cineva,
Să nu-l asculte pe Cel care
Vorbește, azi, la fiecare!
Pentru că dacă n-au scăpat
Acei ce nu L-au ascultat
Pe Cel cari, pe pământ, vorbea,
Cu-atât mai mult, nu vom putea,
Scăpare, să avem nici noi,
Dacă ne-ntoarcem înapoi,
De la Acel ce-n cer vorbește
Și cari, cu glasu-I, zguduiește
Pământu-ntreg și-orice ființă.
El face o făgăduință,
Spunând că „Fi-va clătinat –
Cer și pământ – încă odat’
De către Mine”. Astfel – iată –
Cuvintele, „încă odată”,
Arată că acea schimbare
Făcută lucrurilor care
Se clatină – care știute
Sunt, că au fost lucruri făcute –
Este făcută spre-a putea,
În acest fel, de-a rămânea
Numai acele lucruri care
N-au să se miște, în picioare.
Pentru că nouă, negreșit,
Acuma, ni s-a dăruit
O-mpărăție care – iată –
Nu va putea fi clătinată,
Mulțumitori să ne-arătăm,
Lui Dumnezeu și să-ncercăm
Să Îi aducem închinare,
Evlavioși, cu frică mare,
Căci, „foc mistuitor”, mereu,
Este al nostru Dumnezeu.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
