Habacuc 3:3-19

Cel Sfânt sosește din Paran, Iar Dumnezeu, de la Teman… (Oprire) Întinderile cerului Pline-s de măreția Lui. Ale pământului hotare Umplute-s de-a Lui slavă mare. Iată că strălucirea Lui E ca lumina soarelui. Din mâna Lui, raze pornesc Și-aceste raze oglindesc Puterea-I făr’ asemănare Și-ascund tăria Lui cea mare. Ciuma, ‘naintea Lui, pășește Și molima-n urmă-I sosește. Peste pământ, privirea-I zboară Și doar din ochi El îl măsoară. Popoarele pământului Tremură înaintea Lui. Sunt sfărâmați veșnicii munți, Iar ale dealurilor frunți Se pleacă-n fața Domnului. Cărările pașilor Lui, Veșnice-a fi se dovedesc. De groază pline, se zăresc Corturi din Etiopia; Speriate sunt, de-asemenea, Colibele cele pe care Țara lui Madian le are. Pe râuri, s-o fi arătat Domnul că este mâniat? În contra râurilor, oare, Se-aprinde-a Ta mânie mare? Sau împotriva mării vine Marea urgie, de la Tine, Încât Tu ai încălecat Pe ai Tăi cai și Te-ai urcat În carul Tău biruitor? Al Tău arc înfricoșător, Acuma, este dezvelit Și este gata pregătit. Blestemele săgeți Îți sânt Ieșite din al Tău Cuvânt… (Oprire) Despici scoarța pământului Ca să dai drumul râului. Tremură munții cu putere Și saltă la a Ta vedere, Iar râurile năvălesc. Valuri se iscă și țâșnesc Din mijlocul adâncului Care-și ridică glasul lui. Soare și lună se opresc Pe cer și se adăpostesc Apoi, în locuința lor, Din pricina luminilor Pe cari le răspândesc, pe cale, Săgețile ce-s ale Tale Și pentru strălucirea dată De a Ta suliță-ncercată. Pământul, în a Ta urgie, Tu îl străbați. A Ta mânie, Peste popoare, năvălește Și neamurile le zdrobește. Tu ai ieșit să-Ți mântuiești Poporul și să-l izbăvești Pe al Tău uns. Cu brațul Tău, Acoperișul celui rău Îl spulberi căci – din temelie Și pân’ la vârf – o să îi fie Zdrobită casa, negreșit. (Oprire) Săgețile Ți le-ai zvârlit În capetele celor cari Se dovedesc a fi mai mari, Când peste mine năvălesc Ca și furtuna, căci voiesc Să mă alunge de pe glie Cu țipete de bucurie, De parcă l-ar fi înghițit Pe cel ce e nenorocit Și e-n al său culcuș aflat. Pe caii Tăi, Tu Te-ai urcat Și-alergi pe spuma apelor Și peste apa mărilor. Când acest lucru l-am aflat, Trupul mi s-a cutremurat. La vestea asta – bunăoară – Buzele mele se-nfioară, Putreziciunea mă pătrunde Și-n oase ea mi se ascunde; Genunchii mi s-au înmuiat Și sunt cuprinși de-un tremurat. Căci aș putea aștepta, oare, Ziua necazului cel mare, Stând în tăcere, când știu bine Cum că asupritorul vine Și împotrivă-i stă mereu, Sărmanului popor al meu? Chiar dacă nu mai înflorește Smochinul, dacă nu rodește Via, dacă – de-asemenea – Măslinul, rod, nu o să dea, Dacă apoi nici pe câmpie Urme de hrană n-au să fie, Pierind numărul oilor Precum și cel al boilor, În Domnul tot mă bucur eu! Al mântuirii Dumnezeu Îmi este El și pe vecie În El avea-voi bucurie! Iată că Domnul Dumnezeu Este tăria mea, mereu. Putere-mi dă picioarelor, De-mi sunt ca ale cerbilor. Apoi, pe înălțimi, astfel, Mă face ca să umblu, El. Către mai marele pe care Ceata de cântăreți îl are. Cântul acesta-ai pregătit Spre-a fi cântat și-i potrivit Pe instrumentele știute, Care cu coarde sunt făcute.

Planuri de citire și Devoționale gratuite în legătură cu Habacuc 3:3-19