Ezechiel 28:12-19

Îmi zise: „Fiu al omului, Un cânt de jele, tu rostește Pentru cel cari, în Tir, domnește. Să-i spui celui cari, împărat, Este în Tir încoronat: „Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Înțelepciune ai vădit Și ai ajuns desăvârșit. În frumusețe, nimenea Nu-ți mai era asemenea. Tu, în Eden – atunci – erai, Iar locul unde te aflai, Este grădina cea pe care, Iată că Dumnezeu o are. Cu pietre scumpe, negreșit, Acolo fost-ai învelit: Cu sardonic te-mpodobeai; Topaz, pe straiul tău aveai, Cu diamant și hrisolit; Onixul l-ai mai folosit; Iaspis, safir, smarald, rubin Tu ai mai folosit, din plin, Precum și aurul curat. În a ta slujbă s-au aflat Toate timpanele-nsoțite De flautele pregătite Încă de când ai fost făcut. Un heruvim – la început – Ocrotitor, te dovedeai Și-aripi întinse tu aveai. Pe muntele lui Dumnezeu, Atuncea te pusesem Eu, În mijlocul pietrelor care Se dovedeau scânteietoare. Fără prihană-ai fost făcut, Din ziua-n care te-ai născut, Până atunci când a venit O zi în care s-a găsit Nelegiuirea-n tine-aflată. Negoțul tău cel mare – iată – Care s-a-ntins și a crescut, De silnicie te-a umplut, Încât căzut-ai în păcat. De-aceea, fost-ai aruncat Din muntele lui Dumnezeu, De unde te pusesem Eu, În mijlocul pietrelor care Luceau cu o putere mare. Inima ți s-a îngâmfat Și-nțelepciunea ți-ai stricat Din pricină că tu erai Frumos și strălucire-aveai. De-aceea, fi-vei azvârlit Jos – la pământ – și dăruit Priveliște-mpăraților Popoarelor neamurilor. Prin multele tale păcate, Prin nedreptățile-arătate În marea ta negustorie, Spurcate au ajuns să fie Locașurile tale sfinte. De-aceea-ți spun, să iei aminte, Pentru că din al tău mijloc, Voi face ca să iasă foc. El te va mistui – să știi – Până cenușă ai să fii, Chiar înaintea tuturor Celor care te înconjor. Popoarele ce te-au știut – Acelea cari te-au cunoscut – Înmărmurite au să fie, Văzând ce ți s-a-ntâmplat ție. Ești nimicit și niciodat’ Nu vei mai fi tu, ridicat!”