Când douăzeci și patru zile
Din ale lunii întâi file
Se scurseră, tocmai ședeam
Pe malul râului. Eram
Chiar lângă râul Hidechel
(Sau Tigru, se mai cheamă el).
Când ochii mi i-am ridicat
Și înainte m-am uitat,
Un om, atuncea, am văzut,
În față-mi cum a apărut.
Straiul pe care l-a purtat
Era făcut din in curat,
Iar brâul care i-a cuprins
Straiul și mijlocul i-a-ncins,
Era din aurul pe care
Ținutul din Ufaz îl are.
Avea un trup deosebit,
Ca piatra cea de hrisolit.
Ca fulgerul, îi strălucea
Fața. Atunci când mă privea,
Ai săi ochi, mie îmi păreau
Precum că flăcări vii erau.
Apoi, brațele omului
Și-asemeni picioarele lui
Precum arama lustruită
Mi s-au părut. Asemuită
Putea fi vocea omului,
Cu tunetul, căci glasul lui
Era ca vuietul pe care
Îl face o mulțime mare.
Eu, Daniel doar, am avut
Vedenia și am văzut
Tot ceea ce am povestit,
Însă cei ce m-au însoțit
Nu au văzut-o. S-au speriat,
Totuși – atunci – și-au alergat,
Înspăimântați, căci – negreșit –
Să se ascundă au voit.
Rămas-am singur, după care,
Vedenia aceasta mare,
Eu am avut-o. M-au lăsat
Puterile și mi-am schimbat
Culoarea-ndată. Mi-am simțit
Și fața cum mi s-a sluțit,
Căci orice vlagă mi-am pierdut,
Când aste lucruri le-am văzut.
Atuncea când l-am auzit
Pe acel om că mi-a vorbit,
Cu fața la pământ – de-ndat’ –
Eu am căzut, jos, leșinat.
Apoi, o mână s-a întins
Asupra mea și m-a atins.
În urmă, ea m-a ridicat
Și pe-al meu loc m-a așezat,
Unde rămasem tremurând,
Pe mâini și pe genunchi șezând.
După aceea, glasu-acel
Îmi zise astfel: „Daniel,
Om prea iubit și scump, aminte
Să iei dar, la aste cuvinte,
Pe care eu ți le voi spune.
Hai, pe picioare-acum, te pune,
În locu-n care te găsești!
Să stai acolo unde ești
Și să asculți ce am de zis,
Căci eu, la tine, sunt trimis!”
După ce astfel mi-a vorbit,
Eu în picioare-am reușit
Să mă ridic, dar tremuram,
Căci foarte-nspăimântat eram.
El zise-apoi: „De bună seamă,
Tu, Daniele, să n-ai teamă!
Rugile tale, înălțate
De tine, fost-au ascultate,
Încă din prima zi în care
Ți-ai pus inima, cu răbdare,
Să caute, să înțeleagă
Și-nvățătură să culeagă,
Să știi să te smerești mereu
Față de al tău Dumnezeu.
Cuvintele pe cari le-ai spus,
Acum, la tine, m-au adus!
Dar căpetenia pe care,
În frunte, Persia o are,
Mi-a stat în cale-nverșunată.
Sunt douăzeci și una – iată –
Zilele-n care mi-a ținut
Piept și să vin, nu am putut.
Dar Mihail, acela cari
E unul dintre cei mai mari,
Venitu-mi-a în ajutor
Și am ieșit biruitor,
Acolo unde sunt aflați
Ai Persiei mari împărați.
Acuma vin – cum ai văzut –
Ca să îți fac de cunoscut,
Cu-al tău popor, ce o să fie,
În vremile ce au să vie.
Căci tu – să știi – vedenia
Pe care ți-o voi arăta,
Voiește ca să îți arate
Acele vremi îndepărtate.”
Când el, astfel, a cuvântat,
Ochi-n pământ eu mi-am plecat,
Fără ca să fi spus ceva.
Apoi, iată că cineva,
Având chip asemănător
Copiilor oamenilor,
Îndată, mâna și-a întins
Și buzele mi le-a atins.
Atuncea, gura mi-am deschis
Și-aste cuvinte i le-am zis,
Celui pe care l-am văzut
Că înainte mi-a șezut:
„O, domnul meu, vedenia
Groază-a adus, asupra mea
Și-orice putere mi-a pierit!
Aș fi putut să fi vorbit,
Cumva – apoi – domnului meu,
Al cărui rob mă aflu eu?
Puterile mi le-am pierdut
Și nici suflare n-am avut!”
Atunci, cel care îmi părea
Precum că chip de om avea,
Brațul, din nou, și l-a întins
Și m-a-ntărit, când m-a atins.
Apoi mi-a zis: „De bună seamă,
Om prea iubit, să nu ai teamă!
Frică, nu trebuie să-ți fie,
Chiar de nimica! Pace ție!”
Pe când el astfel îmi vorbea,
A revenit puterea mea
Și-n felu-acesta am zis eu:
„Acum vorbește, domnul meu,
Pentru că iată, am simțit,
Puterea că mi-a revenit.”
El a vorbit atunci: „Ei bine,
Știi pentru ce-am venit la tine?
Mă voi întoarce înapoi,
Și am ca să mă lupt apoi,
Cu căpetenia Persiei.
Dar căpetenia Greciei
Are să vină mai apoi,
După ce voi pleca ‘napoi!
Am să îți fac de cunoscut
Înscrisul care s-a trecut
În cartea adevărului,
Ca să cunoști cuprinsul lui.
Nimeni nu-mi vine-n ajutor
În contra domnitorilor,
Doar voievodul vostru care,
Drept Mihail, numele-și are.”
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
