„Astă scrisoare, fraților,
E-a doua. Prea iubiților,
Am căutat, în amândouă,
Prin ce-am scris, să vă trezesc vouă,
O minte sănătoasă, clară,
Prin înștiințări; să vă fac iară,
Să vă puteți aduce-aminte,
De ceea ce, mai dinainte,
Prin toți prorocii s-a vestit,
De ceea ce a poruncit
Al nost’ Domn și Mântuitor,
Prin gura apostolilor,
Pe care îi aveți cu voi.
Voiesc să vă-nștiințez apoi,
Că-n zilele cele din urmă,
Când timpu-aproape că se curmă,
Veni-vor mulți rătăcitori.
Ei fi-vor batjocoritori
Și după pofte-au să trăiască.
Iată-n ce fel, au să vorbească:
„Unde-i făgăduința Lui,
A revenirii Sale? Nu-i!
Vedeți? Nimic nu s-a clintit.
Ai noști’ părinți au adormit
Și totul este neschimbat,
Ca la-nceput. Nu s-a mișcat
Nimica, în cuprinsul firii,
De la începerea zidirii!”
Nu vor să știe, înadins,
Că al pământului cuprins –
Și cerurile, bunăoară –
Scoase au fost, odinioară,
Din ape, prin acel Cuvânt,
Al Dumnezeului Cel Sfânt.
Și că acea lume, luată
Din ape, fost-a înecată,
Încât, prin ape, a pierit
Tot ce era, atunci, zidit.
Cerul de azi și-acest pământ,
Acum, tot prin acel Cuvânt,
Păzite-s, cu întreaga lume,
Pân’ va veni un timp anume,
Ce va aprinde, dintr-odată,
În acea zi de judecată,
Focul, de care, mistuiți,
Vor fi toți cei nelegiuiți.
Dar, prea iubiților mei frați,
Un lucru, vreau, să nu uitați,
Cum că o zi, în fața Lui –
Adică-n fața Domnului –
Cât un mileniu e de lungă;
Mia de ani poate s-ajungă,
O zi, în fața Domnului.
Nici o întârziere nu-i,
În ce urmează-a fi-mplinit,
Din ceea ce-a făgăduit,
Căci nu-ntârzie niciodată –
Precum cred unii – ci arată
Doar îndelunga Lui răbdare,
Avută pentru fiecare.
El vrea, ca nimeni să nu piară –
Nimeni să nu rămână-afară –
Dorind ca orișice ființă
Să vină către pocăință.
Să știți că ziua Domnului,
Este asemeni hoțului,
Cari vine pe nepregătite.
În acea zi, vor fi topite
De o căldură-ngrozitoare –
De-o arșiță dogoritoare –
Acele trupuri care sânt
Cerești; acest întreg pământ –
Cu tot ce e pe el aflat –
Va arde-n focul ațâțat.
Și cerurile-au să dispară:
Cu troznet mare, au să piară.
Deci, dacă toate-au să se strice,
Atuncea, îndrăznesc a zice:
Cum trebuie ca să fiți voi,
Și ce purtări s-aveți apoi –
Evlavioase și sfințite –
Ca toate câte-au fost vestite
Să le-așteptați, grăbind mereu,
Ziua în care, Dumnezeu,
Din nou, veni-va pe pământ,
Când cerurile – cari azi sânt –
Aprinse fi-vor și-au să piară
Și totodat’, au să dispară
Și trupurile cerului,
Topite-n para focului?
Dar noi, însă, avem credință,
Căci după-a Lui făgăduință,
Ne așteptăm la ceruri noi
Și la pământ nou mai apoi,
În care, peste toată firea,
Va locui neprihănirea.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
