2 Împărați 9:20-37

Straja, din turn, de veste-a dat: „Solul pe care l-am trimis – Precum măria ta a zis – Nu se întoarce înapoi. Ceata ce vine către noi, E a lui Iehu – pot să spun – Căci el mână ca un nebun.” Ioram, atunci, a poruncit: „Înhamă!” Sluga s-a grăbit Să facă precum i s-a spus. Caii, la care, el i-a pus Și-astfel, Ioram și-Ahazia – Cel care-n Iuda-mpărățea – În carul lui, stând fiecare, Lui Iehu, în întâmpinare, În mare grabă i-au ieșit, În câmpul care s-a numit „Al lui Nabot”. Ogoru-acel Era, chiar lângă Izreel. De Iehu, când cu ochi-a dat, Ioram, îndată, a-ntrebat: „Cu pace, oare, ai venit?” „Ce pace” – a-ntrebat, răstit, Iehu – „când peste tot zăresc Doar vrăjitori care-o slujesc Pe Izabela, mama ta, Și când – oriunde te-ai uita – Doar ale ei curvii zărești? Ce fel de pace, mai dorești?” Ioram, să fugă, a voit Și-atunci, de frâie, a sucit, Strigându-i lui Ahazia, Care – aproape – se ținea: „Vânzare! Fugi! Am fost vândut!” Apoi, să fugă, el a vrut, Dar Iehu, arcul, și-a luat, Iar după ce l-a încordat, Cu o săgeată l-a ajuns. Acea săgeată i-a străpuns Inima-ndată și-a pierit, Căci între umeri l-a lovit. Ioram, frâiele, a scăpat, Din mâini și-n car, el a picat. Către Bidcar, acela care, Drept căpetenie, îl are, Iehu a dat aste porunci: „Ia-l pe Ioram și să-l arunci Pe-al lui Nabot ogor, de-ndată! Adu-ți aminte, căci odată, Când împreună ne aflam Călări, pe când îl însoțeam Noi, pe Ahab – pe-acela care, Pe-acest Ioram, drept fiu, îl are – Cuvântul Domnului venit Din ceruri, astfel, a vorbit: „În acest loc, ieri, am văzut Ce faptă rea s-a petrecut: Sângele cel nevinovat – Al lui Nabot – a fost vărsat, Precum și al fiilor lui. De-aceea, împăratului, Am să îi fac – și Eu – la fel!” Du-te și ia trupul acel Și du-l pe-al lui Nabot pământ, După al Domnului cuvânt.” Ahazia – care, aflat Era, în Iuda, împărat – S-a-nspăimântat când a văzut Tot ceea ce s-a petrecut. Atunci, să fugă, a voit. Pe drumul care, șerpuit, Spre casa din grădină duce, A încercat să o apuce. Iehu a mers pe urma lui, Și-i zise slujitorului Ce îl avea: „Lovește-l dar, Acuma, cât se află-n car!” Sluga a mers și l-a lovit, Chiar la suișul Gur numit, Care-i lângă Ibleam aflat. Ahazia a alergat Pân’ la Meghido, grav rănit, Unde – în urmă – a murit. Slujbașii săi, în car, l-au pus Și la Ierusalim l-au dus. Într-un mormânt l-au așezat, Lângă ai săi părinți, culcat, Chiar în cetatea cea pe care, David, în stăpânire-o are. De unsprezece ani ședea, În Israel, și-mpărățea Ioram, atunci când a venit Ahazia și a domnit Peste-a lui Iuda țară. El – Ioram adică – e acel Cari la domnie i-a urmat Tatălui său, Ahab chemat. Iehu intră în Izreel, Cu-ntreaga ceată după el. Când Izabela-a auzit Lucrul acesta, s-a grăbit, Sprâncenele să își boiască Și capul să-și împodobească. În urmă, când a isprăvit, Ea la fereastră a ieșit Și zâmbitoare l-a-ntrebat Pe Iehu, care a intrat, Pe poartă: „Pace, ne-ai adus, Noule Zimri? Ce-ai de spus Tu, cari stăpânul, ți-ai ucis?” Iehu, privind în sus, a zis: „Spuneți-mi dar acuma, cine – Din cei de sus – e pentru mine?” Cu Izabela se aflau Mulți dregători ce-o însoțeau. Curioși, atuncea, dintre ei, Se-apropiară doi sau trei Și pe fereastră au privit; Iar Iehu, astfel, a vorbit: „Pe Izabela s-o luați Și jos, voiesc s-o aruncați!” Oameni-aceia au făcut Așa precum li s-a cerut: Pe Izabela au luat-o Și pe fereastră-au aruncat-o. Sângele-ndată i-a țâșnit Și cai și ziduri a stropit. Iehu s-a repezit, călare, Și a călcat-o în picioare. Apoi, în casă, a intrat, Unde-a băut și a mâncat. În urmă, când și-a amintit De Izabela, a grăit, Către slujbașii săi: „Plecați, Degrabă dar, și-o îngropați Pe-acea femeie blestemată, Pentru că – totuși – este fată De împărat.” Ei s-au grăbit Să facă precum a dorit Iehu. Dar slujitori-acei N-au mai găsit, din trupul ei, Decât palmele mâinilor, O parte a picioarelor, Precum și țeasta capului. S-au dus și-au spus stăpânului, Tot ceea ce s-a întâmplat, Iar Iehu-atunci a cuvântat: „Iată că totul s-a-mplinit Așa precum Domnu-a vestit Prin robul său, chemat Ilie, Care-i Tișbit, precum se știe. Domnul vorbit-a în ăst fel: „Haita de câini, din Izreel, Au să mănânce carnea ei; Iar hoitul acelei femei, Va fi ca și gunoiul care E aruncat peste ogoare, Încât, lumea ce se adună, Nu va putea ca să mai spună – Atuncea când o vor vedea – Că „Izabela este ea”.”