David, la Saul, a fost dus
Și-n fața lui, astfel, a spus:
„Nu vă speriați de Filistean!
Să nu-și piardă nici un oștean,
Nădejdea, din pricina lui!
Eu, robul împăratului,
Mă duc la Filisteanu-acel,
Căci vreau ca să mă lupt, cu el!”
Saul a zis: „Ce tot vorbești?
Nu vezi că, un copil, tu ești?
Nu poți să-l bați pe Filistean,
Pentru că el este oștean,
Din tinerețe. E voinic –
Războinic e – iar tu ești mic!”
David răspunse: „Robul tău,
Păstor era, la tatăl său,
Iar când un leu – sau urs – venea
Și câte-o oaie îi răpea,
El alerga, fără de teamă,
Și reușea – de bună seamă –
Ca oaia s-o salveze-apoi,
Și s-o aducă înapoi.
Când prădătorul încerca,
În contră-mi, a se ridica,
De falcă eu îl înhățam
De-ndată, și îl omoram.
În ăst fel, doborât-am eu,
Leul, sau ursul, tot mereu.
Iată, cu Filisteanu-acel,
Se va-ntâmpla-n același fel,
Căci netăiatul împrejur
A cutezat s-arunce-n jur,
Ocări, care, pe Israel,
Căzut-au. Dar nu știe el
Că o să fie pedepsit,
Căci cu ocări a azvârlit
În oștile lui Dumnezeu,
Acel care e viu, mereu!”
În urmă, David a rostit:
„Domnul, Cel ce m-a izbăvit –
Atât din gura leilor,
Cât și din laba urșilor –
Mă scapă și de Filistean
Și am să-l birui pe dușman!”
Saul a zis: „Fă cum e bine.
Domnul, mereu, fie cu tine!”
Apoi, pe David l-a luat,
Cu haina lui l-a îmbrăcat,
I-a dat și coiful de aramă,
Și-o platoșe, de bună seamă.
David s-a-ncins, cu sabia
Pe care Saul o avea,
Și câțiva pași, el a făcut.
Abia atuncea a văzut
Că greutatea cea pe care
Hainele-o au este prea mare.
Atunci, lui Saul i-a vorbit:
„Nu pot, căci nu-s obișnuit
Să port armura. E prea grea
Și nu pot să mă mișc, cu ea.”
Îndată, el s-a dezbrăcat
Și a simțit că-i ușurat.
Cu-al său toiag, el a pornit
Spre vale, unde s-a oprit
În albia pârâului.
A căutat, în unda lui,
Și a găsit cinci pietre care
Netede-au fost la-nfățișare.
Apoi, o parte-a pietrelor,
Le-a pus în traista de păstor,
Iar altă parte-n buzunar,
Să-i fie la-ndemână dar.
Praștia-n mână și-a luat
Și-n urmă, a înaintat,
Spre Filistean. Când l-a zărit,
Oșteanu-ndată a pornit,
Spre el. În fața lui, mergea
Cel care, scutul, îi ducea.
Apoi, când s-a apropiat
Și când, mai bine, s-a uitat
La David, omul a-nceput
Să râdă, căci el a văzut
Doar un copil – de bună seamă –
De care n-avea nici o teamă.
Copilul care îi ședea,
În față, păr bălai, avea.
La trup, fusese mlădios,
Iar chipul îi era frumos.
Apoi, lui David i-a vorbit:
„Câine sunt eu, de ai venit
Cu un toiag în fața mea?
Este toiag, sau o nuia?”
Pe dumnezeul cel pe care
Neamul de Filisteni îl are,
Pe David, el l-a blestemat
Și-n urmă, a adăugat:
„Vino la mine, și-am să-ți iau
Carnea, căci vreau ca să o dau
La fiarele pământului
Și păsărilor cerului!
David a zis: „Tu vii la mine,
Și ai o sabie cu tine.
Mai ai și sulița cea mare,
Precum și scutul tău cel tare.
Dar iată că la tine, eu,
În Numele lui Dumnezeu –
Al Domnului oștirilor,
Din al lui Israel popor –
Acuma vin, și-atât îți spun:
Află că am să te răpun,
Pentru că tu – neîncetat –
Ocară doar, ai aruncat,
Asupra oștilor pe care,
Al nostru Dumnezeu le are.
Domnul te dă pe mâna mea!
Capul, eu – azi – ți-l voi tăia,
Iar stârvurile tuturor,
Din oastea Filistenilor,
La păsările cerului
Și fiarelor pământului,
Am să le dau, spre-a fi mâncate,
Și toate fi-vor săturate.
Pământul va afla, astfel,
Cum că poporul Israel,
Nu-i singur, pentru că, mereu,
Alături lui, e Dumnezeu.
Cei care-aici s-au adunat,
Au să priceapă, imediat,
Că Dumnezeu nu mântuiește
Prin sabie, nu izbăvește
Prin suliță. El o să dea
Izbândă, după cum va vrea,
Căci biruința e a Lui.
Astfel, prin voia Domnului,
Lăsată e oștirea voastră
S-ajungă predă-n mâna noastră.”
Când Filisteanu-a auzit
Aceste vorbe, a pornit,
În contra lui, înfuriat.
David, spre el, a alergat
Și înainte i-a ieșit.
O piatră, el și-a pregătit,
Pe cari, din traistă, a luat-o
Și-n praștie a așezat-o.
Din praștie, când a zburat,
Piatra aceea s-a-mplântat
În fruntea Filisteanului,
Frângând elanul omului,
Care, pe dată, s-a oprit,
Jos – la pământ – fiind trântit.
În felu-acesta, s-a văzut
Precum că David a putut,
Doar cu o praștie, să vie –
Și cu o piatră – și să fie
Mai tare decât un oștean.
El l-a învins pe Filistean,
Chiar dacă n-a fost înarmat,
Cu sabie, și-mplătoșat.
După ce, piatra, a zvârlit,
La Filisteanul prăbușit
Jos la pământ, a alergat
David apoi, și i-a luat
Sabia care o avea
La cingătoare și cu ea,
Capul i l-a tăiat îndată.
Oastea de Filisteni, aflată
Mai la oparte, a văzut
Tot ceea ce s-a petrecut:
Cum l-a ucis pe uriaș,
Cu praștia, un copilaș.
Pe dată, frica i-a-ncolțit
Și-nspăimântați, ei au fugit.
Aplicația Biblia
Aplicația Biblia pentru Copii
