1 Împărați 2:1-12

În acest timp, David simțea Cum moartea i se-apropia. Pe Solomon, el l-a chemat La sine și-ndrumări, i-a dat: „Eu plec pe calea cea pe care Întreaga lume-a merge are. Tu întărește-te, mereu, Și om te-arată, fiul meu! Păzește legea Domnului Și umblă doar pe calea Lui. Poruncile ce au fost date Și-nvățăturile lăsate De către-al nostru Dumnezeu, Tu să le împlinești, mereu, Așa precum ele-au fost spuse Și-apoi, de Moise, au fost puse În cartea legii lui, pe care, Nouă ne-a dat-o, spre păstrare. Dacă așa ai să trăiești, În toate, ai să izbutești. Așa să faci, iar Dumnezeu Să împlinească – fiul meu – Cuvântul care mi-a fost dat, Mie, atunci când m-a chemat. Ia seama și pricepe bine, Cuvintele cari, pentru mine, Le-a spus al nostru Dumnezeu: „Dacă feciorii tăi, mereu, La calea lor au să vegheze Și vor căta să Mă urmeze În toate câte au să vie, Umblând doar în credincioșie – Cu toată inima fiind Și din tot sufletul dorind – Atunci, să fii încredințat Că nicicând nu vei fi lăsat, Fără urmași cari să domnească Și-n Israel, să-mpărățească.” Tu știi ceea ce mi-a făcut Fiul Țeruiei. Ai văzut Cum că Ioab l-a doborât Pe Abner și l-a omorât. Ucis a fost fiul lui Ner, Și-apoi și fiul lui Ieter – Amasa – care a pierit Fiind tot de Ioab lovit. Astfel, sfârșiră cei doi cari Peste oștire-au fost mai mari. Când era pace în popor, A fost vărsat sângele lor. Pe-ncălțămintea din picioare – Și-asemenea, pe cingătoare – Ioab, atunci, sânge și-a pus. Lucrul acesta ți l-am spus, Ca după-nțelepciunea ta, Să știi, apoi, a te purta. Tu ai să te-ngrijești, de el: Vei face dar, în așa fel, Încât nici perii lui albiți Să nu pogoare, liniștiți, În locuința morților. Ai să răzbuni dar, moartea lor. Feciorilor lui Barzilai, Bunăvoință să le dai, Ca astfel să o ducă bine. La masă să îi pui, cu tine, Căci bunătate-au dovedit, Pe vremea când eram fugit, De Absalom – fratele tău – Cari încerca să-mi facă rău. Șimei din Bahurim apoi – Fiul lui Ghera – e la noi. De neam, el este Beniamit. Multe blesteme a rostit, În contra mea, pe când fugeam Și spre Mahanaim, mergeam. Când am venit însă, apoi, Către Israel, înapoi, El, la Iordan, m-a-ntâmpinat Și-atunci, pe Domnul, i-am jurat Că nu voi scoate sabia, Ca să îl nimicesc, cu ea. Tu, înțelept, te-ai dovedit. De-aceea dar, nepedepsit, Să nu îl lași, în nici un fel. Vei ști cum să te porți cu el, Ca perii lui albiți să fie Însângerați, în veșnicie, În clipa-n care puși fi-vor, În locuința morților.” Când vorbele și le-a sfârșit, David – ușor – a adormit. Într-un mormânt l-au așezat, Lângă ai săi părinți, culcat, Chiar în cetatea-n cari domnise Și peste care stăpânise. Anii în care-a-mpărățit, La patruzeci, s-au socotit. Întâi, el – la Hebron – a stat Și șapte ani fost-a-mpărat. În urmă, după anii-acei, Au mai venit treizeci și trei Când la Ierusalim aflat, David a fost, ca împărat. Când pe-al său scaun de domnie Ajunse Solomon să fie, Împărăția s-a-ntărit În vremea-n care a domnit.