1 Ioan 1:5-10

Vestea pe care-am auzit-o, Chiar de la El am dobândit-o Și, grabnic, iată că venim, Ca să vă propovăduim Cu drag, și vouă, astă veste, Căci Dumnezeu, lumină, este, Iar întunericul mișel, N-a fost, și nu se află-n El. Umblând în beznă, tot mereu, Spunând că noi – cu Dumnezeu – În părtășie ne găsim, E o dovadă că mințim. Dacă umblăm însă-n lumină – Căci El, lumină, e, deplină – Avem cu toții, părtășie, Unii cu alții și, se știe, Că sângele ce l-a vărsat Hristos – al Său Fiu – ne-a spălat De ale noastre mari păcate, Care, astfel, au fost iertate. De zicem că n-avem păcat, Ne înșelăm, neîncetat, Și are să se vadă-apoi, Că, adevăr, nu e, în noi. Dar dacă ne mărturisim Păcatele, o să găsim Că Domnul este credincios Și-o să ne ierte, ne-ndoios, Greșelile; a noastră fire – De orișice nelegiuire – Are să fie curățată Și astfel, ea va fi curată. Atunci când zicem, negreșit, Că noi nu am păcătuit, Îl facem mincinos, pe El. Dacă vorbim în acest fel, Al Său Cuvânt – să știți și voi – Că nu sălășluiește-n noi.”