Psalmii 139:1-18

DOAMNE, Tu mă cercetezi și mă cunoști! Tu știi când stau jos și când mă ridic și, de departe, îmi cunoști gândurile. Tu știi când umblu și când mă culc, și toate căile mele îți sunt cunoscute. Căci nici nu-mi ajunge cuvântul pe limbă și iată că Tu, DOAMNE, îl și cunoști pe de-a-ntregul. Tu mă învălui pe dinapoi și pe dinainte și-Ți pui mâna peste mine. O asemenea cunoștință este prea minunată pentru mine: este atât de înaltă, încât nu o pot pricepe. Unde să plec dinaintea Duhului Tău, unde să fug dinaintea feței Tale? Dacă mă sui în cer, Tu ești acolo! Dacă îmi întind patul în Locuința Morților, iată-Te și acolo! Purtat de aripile zorilor, mă așez la capătul mării, dar și acolo mâna Ta mă conduce și dreapta Ta mă apucă. Dacă aș spune: „Sigur întunericul mă va ascunde, iar lumina dimprejurul meu se va schimba în noapte“, nici chiar întunericul nu este întunecos pentru Tine; noaptea luminează ca ziua, iar întunericul este ca lumina. Căci Tu mi-ai creat ființa; m-ai țesut în pântecul mamei mele. Îți mulțumesc că sunt o făptură atât de minunată. Minunate sunt lucrările Tale, și sufletul meu știe foarte bine lucrul acesta. Oasele mele nu erau ascunse de Tine când am fost creat într-un loc tainic, când am fost țesut în cele mai de jos locuri ale pământului. Când eram doar o făptură fără chip, ochii Tăi mă vedeau, iar în Cartea Ta erau scrise toate zilele care mi-au fost hotărâte mai înainte să existe vreuna dintre ele. Cât de greu de pătruns mi se par gândurile Tale, Dumnezeule! Cât de mare este numărul lor! Când le număr, sunt mai multe decât boabele de nisip. Când mă trezesc, sunt tot cu Tine.